duminică, 3 ianuarie 2016

Uite, asta-i viata, traieste-o!


2015 a fost surprinzător. În prima zi din ianuarie credeam că îl voi surprinde eu cu rezoluțiile mele, încropite hotărât pentru prima dată în viața mea. Credeam că îl pot planifica, că îl voi ține în frâu. Dar m-a ținut el atât de ocupată, m-a izbit cu sute de emoții prin toate celulele trupului, mi-a răscolit frustrările pe care le credeam păstrate atât de bine în inconștient și mi le-a scos vii în realitate, mi-a adus în viață oameni și alți oameni, încât toate rezoluțiile mele au rămas neîndeplinite. În schimb mi-a spus: Uite, asta-i viața, trăiește-o!

Și acum, mea culpa pentru cititorii acestui blog cărora le-am declarat acum 1 an rezoluțiile
mele. Așadar, nu am crescut nicio orhidee în 2015 (nu m-am mutat în altă casă care să aibă destulă lumină), nu am reușit să donez sânge de ziua mea (am încercat, dar nu am trecut de chestionarul preliminar – am locuit mai mult de 5 ani într-o țară suspectă de gripa vacii nebune – americanii nu vor astfel de sânge), păr încă nu am donat, deși mi-a crescut destul de mult – am început să mi se spună de atâtea ori că îmi stă bine și că mă întinerește, că am zis să îl mai păstrez până anul viitor; nu am deschid nicio afacere socială cu perlele Belei, nici măcar nu am mai scris pe blogul ei (afacerea a murit din fașă, și eu și asociata mea, sora, am fost mult prea ocupate), răbdare cu familia am avut cam tot atât, nu mai mult, și dintr-un punct de vedere chiar mai puțin decât speram; am strâns fonduri pentru Hospices of Hope, dar mai puțin decât planificasem acum un an. Curcubee am văzut câteva, dar mai mult virtuale. Ceea ce de fapt nu e rău deloc.


2015 mi-a îndeplinit însă o rezoluție pe care acum un an nici nu îndrăzneam să o conștientizez bine, așa de teamă mi-era că nu se va îndeplini: un loc de muncă adevărat în
noua mea viață americană. Am devenit asistent social într-un centru de recuperare și îngrijire pentru vârstnici. Despre oamenii întâlniți astfel, despre emoțiile, experiențele care curg din tot ce înseamnă jobul meu aș putea scrie lejer o carte. Dar deocamdată mi-o scriu în gând și încerc să învăț zi de zi și mai mult ca să pot ajuta la rândul meu. Cel mai mult învăț despre viață, de la bătrâni cu demență și cu povești impresionante, din dinamica atât de complexă a relațiilor de familie, care de fapt este la fel ca în orice loc din lume sau din experiența și relaționarea cu colegii mei – să nu credeți că în America relațiile colegiale sunt mult mai superficiale, asta e doar o legendă.

2015 mi-a adus în cale zilnic, uneori oră de oră, sute de oameni, de care îmi voi aminti mereu, până la primele mele simptome de Alzheimer. În acest an am plâns la atâtea înmormântări sau la marginea atâtor paturi și am râs la atâtea glume bune care nu țin cont de gradul de demență a celor care le face, cât nu am trăit toată viața.

Și dacă ar fi să continui o listă a lui Crusoe pe 2015 (am aflat că așa se spune când faci un inventar cu învățămintele unei experiențe), aș mai adăuga că:

·         M-am lecuit, sper eu definitiv, de dependența de Facebook. Lecuire înseamnă că mi-am închis contul și de data asta nu mai trag cu ochiul decât maxim o dată pe lună, și atunci așa, cel mult câteva minute. Mi-e dor de prieteni, sunt în urmă cu știrile, dar am tras concluzia că la nivel de relaționare personală în viața mea, rețeaua aceasta mi-a adus mai mult rău decât bine. Punct. Acum nici nu îmi dau seama cum de aveam timp de ea înainte, pentru că timpul este contractat oricum.

·         Într-o dimineață, înainte de Crăciun, când ne pregăteam să mergem spre școală, i-am surprins pe copii cu mașina transformată în renul Rudolf. Au rămas cu nasurile și ochii așa de holbați, că îmi venea să îi ciupesc ușor. Așa de tare păreau rămași ca într-un miraj. Nu îmi voi mai face vreo listă de rezoluții pentru 2016 – că prea nu le îndeplinesc, dar imaginea asta nu vreau să o mai uit. Pentru că atunci când îmi doresc să fiu o mamă mai bună, de fapt asta tânjesc să văd mereu: lumina surprizelor frumoase în ochii copiilor mei.

·         2015 m-a mai învățat ceva. Ceva ce inconștient știam de ani zile. Dar doar inconștient. Nu prea știu să spun în cuvinte sau nicnu vreau de fapt. Prefer mai degrabă să trăiesc învățătura asta. Dar în a doua zi din ianuarie, speech-ul acesta TED primit pe mail mi-a confirmat “descoperirea”, bazată aici pe cel mai lung studiu despre fericire. Concluzia lui este aceasta: fericirea nu se măsoară în bunăstare sau faimă, ci în calitatea relațiilor pe care le ai, de la cea de cuplu, la copii, părinți, prieteni și colegi.

http://www.ted.com/talks/robert_waldinger_what_makes_a_good_life_lessons_from_the_longest_study_on_happiness?utm_source=newsletter_weekly_2016-01-02&utm_campaign=newsletter_weekly&utm_medium=email&utm_content=talk_of_the_week_image

De la 2016 nu îmi mai doresc nimic concret sau oficial, sigur știe el ce vreau sau de ce am nevoie. Știu însă ce îmi doresc de la mine. Am găsit cleștele ăsta de ecuson în antepenultima zi din 2015 căutând ceva care să îmi aducă aminte de dimineața aceea în care am primit cea mai bună veste din ultimii ani (2015 nu mă zăpăcise îndeajuns, a vrut la final să mă facă să simt că leșin puțin de fericire).

Vreau să iubesc mai mult și să îmi fac mai puține griji. Ceea ce vă doresc și vouă. La mulți ani!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu