miercuri, 21 ianuarie 2015

Visele mele bat filmul


Am început să visez trăznit cred că prin adolescență. Iar mama se distra copios, pentru că uneori mai și vorbeam în vis. Când mergeam în weekend în vizită la bunici, dormeam cu ea în pat, că nu aveam multe camere, și se mai trezea cu vreun început de conversație. „Să te duci să iei butelia aia!”, i-am spus într-o noapte. “Da, mamă, o iau. Și mai ce?”, mi-a răspuns mama, abia potolindu-și râsul. Făcea tot posibilul să nu mă trezească din somn, să îmi continue conversația. Spera să îi desconspir vreun secret, vreun iubit de care nu îi povestisem. La un moment dat am început să vorbesc în somn în engleză. Mama s-a blocat și a fost sigură că am făcut-o conștient ca să nu îmi mai afle secretele adolescenței.

Visele mele au prins mulți ani forme complexe, cu fire narative și personaje din realitate care
îmi deveneau prieteni peste noapte, cu care petreceam ore în șir (credeam eu) și care mă făceau să am emoții atât de vii că dimineața nici nu mai știam pe ce lume sunt: a realității sau a visului. Îmi cumpărasem un ghid de citit visele, cu coperți roz și ilustrații cu iz mistic, și dimineața citeam rapid semnificația. Dacă nu povesteam imediat ce am visat – mama era principalul receptor, fascinată de toate poveștile mele nocturne – uitam imediat. Dar am renunțat să mai cred în simbolistica lor pentru că devenea totul prea confuz și ne-a mai luat tare și proful de psihologie din liceu care ne-a spus că în niciun caz nu visăm ore întregi, ci câteva minute maxim și că “Băi, să nu vă gândiți că prin vise puteți prevesti ceva, cum cred babele. Visele nu sunt despre viitor, ci despre experiențele trecute. Asta visați.” Și ne-a mai dat explicațiile științifice pe care le-am crezut, desigur.

Și atunci am zis ca e doar o coincidență că am visat înainte de a primi rezultatele de la o teză la engleză că luasem 8 - ceea ce era imposibil pentru că luasem numai 10 până atunci. De fapt realitatea a fost mult mai dramatică pentru că am luat chiar un 6, la gramatică și 10 la literatură. “Deci e și mai rău decât în vis, doamna profesoară, acolo am luat doar 8.” “Nu, Sandu, mi-a răspuns profa, este exact ca în vis, că eu o singură notă îți spun în catalog: media dintre note – 8”. Dar când am visat că două prietene ale mele care erau de nedespărțit s-au certat foarte tare, pentru toată viața, ceea ce era de neconceput, și a doua zi una dintre ele m-a sunat să îmi spună asta, am rămas cu gura căscată: eu trecusem de surpriza știrii în noaptea dinainte, acum eram șocată că treaba asta mi se arătase în vis.

Dar nu mi-am mai bătut capul de atunci să cred în prevestiri. Am continuat să trăiesc emoțiile întâmplărilor mele fantastice din vis și să am plăcerea de a i le povesti de preferință mamei dimineața, repede repede, să nu le uit. De departe cea mai puternică și plăcută senzație am avut-o în somn a fost când am visat că eram în junglă, singură (?, de fapt de ce mă întreb, am zis că nu mai interpretez nimic), și zburam între copaci, prinsă de liene. A fost o experiență atât de vie, de senzațională, de eliberatoare cum numai cei care au zburat așa sau altfel cred că o pot simți. Și acum când povestesc mai pot simți frânturi din senzația aceea tare, deși în realitate nu am făcut nimic similar.

Dintre experiențele mele onirico-fantasmagorice, cele care îi plăceau mamei cel mai mult erau cele cu personaje publice. Și acum îmi amintesc cum mergeam pe malul unui pârâiaș din Voineasa, în susur de apă, foșnet de frunze verzi și tril de păsărele, cu Bill și Hillary Clinton, în picioarele goale toți trei și discutam...povești. Mama era fascinată de visele astea. “O să faci lucruri importante la viața ta!” Nu știu de unde tot găsea interpretările astea. Așa cum m-a mirat că atunci când i-am spus că văd din ce în ce mai multe berze, de data asta în realitate, în loc să îmi spună bucuroasă și nerăbdătoare: “Mamă, cred că vei face un curând un copil”, mi-a spus  cu plăcere și admirație: “Asta înseamnă, mamă, că vei călători mult…”

***

Am încetat să mai visez ca în filme acum câțiva ani. De fapt cred că am încet să mai visez punct. Sau cel puțin nu mi-am mai amintit aproape de nicio imagine/poveste care să îmi bântuie creierul noaptea. Posibilele cauze ar fi oboseala cronică de care sufer de când am devenit mamă de copil special – deci slabe șanse de o stare sănătoasă de REM, și căsătoria în sine: Adrian îmi taie din start orice povestire de vise, nu are nicio reacție, mă tratează cu ignor, iar când insist să primesc un feedback cât de mic, îmi spune că nu înțelege ce sunt atât de entuziasmată, că sunt doar niște vise. Deci visele magnifice nu apar cu una cu două, au nevoie de un creier odihnit și de un public în admirație. Câțiva ani am locuit din nou cu mama, dar deja lipsa viselor era o constantă în viața mea și creierul meu și mai obosit, așa că nicio șansă să mi se reactiveze activitatea nocturnă.

Ei, anul acesta visele mele bat din nou filmul.  Cu bucurie vă anunț că acum câteva zile m-am întâlnit cu Robert de Niro și cu prietenul lui Morgan Freeman (nu știu, la mine în vis păreau prieteni), le-am oferit vin românesc de la nunta finilor unui amic din viața reală și am făcut poze cu ei tare emoționată – din două motive: 1. sunt actorii mei preferați și 2. mi-era teamă că mă ceartă amicul meu, nașu mare, că am deschis provizia de vinuri fără să anunț mirii. Iar acum două nopți am asistat, alături de un prieten din viața reală, soția lui și alte sute de oameni, la primul concert de canto al actualului președinte al României, Klaus Iohannis.

Dar visul care m-a marcat a avut loc în primele zile ale lui 2015. Am mers cu treabă până în Tulsa, Oklahoma. Am schimbat la dus avionul la Chicago. Avionul a avut întârziere și mă gândeam pe drum ce fac dacă pierd legătura – în Chicago aveam doar vreo 50 de minute la dispoziție să schimb avionul. La un moment dat am ațipit. Și atunci sinapsele mele au început să tricoteze unul dintre cele mai cumplite coșmaruri din viața mea. Am visat că eram într-un soi de trenuleț de tranzit între piste de avioane (în vis la Chicago probabil nu se inventaseră autobuzele sau trenurile dintre porțile aeriene), așa cum m-am mai plimbat parcă pe un aeroport local din Ucraina (în viața reală), stăteam la grămadă bagaje și oameni și șoferul ne întreba pe rând ce avion avem de luat în continuarea călătoriei. Eu îmi dădusem seama că nu mai aveam nicio șansă să prind cursa de Tulsa și rămăsesem pur și simplu paralizată, cu biletul în mână. Efectiv nu mai puteam scoate un sunet. Pasagerii mă întrebau unde vreau să merg. Eu fluturam biletul din mână și nu puteam să zbier: Haideți mai repede, că pierd avionul de Tulsa!” Ăstora le venise ideea să îmi ia biletul din mână să vadă ce scrie pe el. Și când să îmi ia biletul, alt gând mi-a venit în minte: îmi uitasem în avion rucsacul cu laptopul. Panica mea s-a dublat, s-a triplat, simțeam șocul la nivel fizic deja. Și în continuare nu puteam scoate o vorbă, de parcă paralizasem.Totul părea atât de real, emoțiile mele erau atât de puternice că atunci  când m-am trezit din vis, gâfâind, transpirată și tremurând din membre, multe minute în șir m-am gândit: cum de nu am făcut infarct în somn, de ce tipa din stânga și tipul din dreapta nu și-au dat seama prin ce trec (eram sigură că arătam într-o stare deplorabilă) și până la urmă acum în ce avion sunt: cel spre Chicago sau cel spre Tulsa? Și rucsacul cu laptopul unde e?

Am trecut peste asta, mi-am revenit încet încet. Am cerut cu voce stinsă un pahar cu apă stewardesei. Acum eram bucuroasă că nu am vorbit în somn. Cum ar fi fost să fi avut voce în vis și să încep să zbier în avion?  L-am sunat și pe Adrian din aeroportul din Chicago să îi povestesc. Nicio reacție. Nici măcar la exclamația mea: Măi, tu nu înțelegi că era să fac infarct în vis?”

A doua zi m-am îmbarcat să revin la Sacramento. De data asta am avut tranzit în Pheonix. Zbor relaxat, timp berechet între curse. Urc în avionul din Arizona și dau să mă așez frumos pe un loc de lângă culoar. În spatele meu un tip cu un copil în brațe urlă la soție: Unde este rucsacul meu cu laptop-ul?” Ea, relaxată, din spate, de undeva din coada de pasageri care își căutau loc, îi spune să se liniștească, că e la ea. Eu îi privesc cu ochii mari, cu o senzație de deja vu. Răsuflu ușurată. Săracu om, îi înțeleg îngrijorarea. Mă așez cuminte și îmi prind centura. Pe locurile din stânga, o domnișoară blondă, care călătorește cu părinții, începe să urle: MI-AM UITAT RUSCACUL CU LAPTOPUL ÎN CELĂLALT AVION! Taică-su o întreabă: Ești sigură?” Ea: „NORMAL CĂ SUNT SIGURĂ!” Mama îi face semn să  vorbească mai încet. „CUM SĂ VORBESC MAI ÎNCET? NU ÎNȚELEGEȚI CĂ MI-AM PIERDUT LAPTOPUL?” Tatăl începe să butoneze nervos smarphone-ul, probabil să sune la companie.

Eu sunt în stare de șoc, paralizată aproape ca în visul de cu o zi înainte. Încerc să îmi revin și să nu mă mai holbez la oameni și la nefericirea lor. Mă întorc și vin emoțiile vraiște. Simt și vină – dacă visele astea sunt niște premoniții, dacă am atras și eu drama asta? Și o profundă părere de rău și empatie. Eu chiar știam prin ce trece fata asta. Trăisem pe pielea mea. Chiar dacă virtuală.  

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu