joi, 23 octombrie 2014

In God We Trust

Când eram într-a zecea de liceu, dirigintele a intrat în clasă cu un coleg nou. Ne-a spus, cu ironia lui caracteristică de profesor de filozofie, care nu credea nici în fericire, nici în Dumnezeu, să ne purtăm frumos cu noul coleg, mai ales noi fetele, care eram majoritare. Rapid s-a răspândit vestea prin clasă că Paul este mai aparte. A venit din America și acolo s-a “pocăit”. Întodeauna mi s-a părut cuvântul ăsta “pocăit” foarte urât, pronunțat de toată lumea cu dezgust, la fel ca “secte”, „sectant” de parcă însemna vreun pact cu satana. Paul însă nu mi se părea a avea niciun defect. Era blond, avea ochii albaștri, un calm în privire și o atitudine care te apropria și te făcea să vrei să îți fie prieten. Și știa să asculte. Se străduia să învețe bine și făcea tot posibilul să nu copieze la lucrări și teze. Cred că în perioada aceea am scris foarte mult despre el în jurnalul pe care-l țineam. Fără să îmi explic prea multe, mi se părea un personaj foarte interesant. Într-o zi ne-a invitat pe mine și alți trei colegi cu care era mai apropiat, la o slujbă a bisericii lui. M-am așteptat la cine știe ce ritualuri sau ciudățenii. Ne-au întâmpinat oameni foarte calzi, bucuroși să ne cunoască, erau îmbrăcați în culori neutre, femeile, inclusiv prietena lui, purtau batic și fuste lungi. Au cântat, nu s-au închinat.  Nu țin minte nicio figură de lider sau de preot. Ci așa, un grup de prieteni. Ulterior Paul mi-a povestit mai multe despre el, despre biserica lui, despre a cum ajuns în America și că începuse să aibă niște obiceiuri rele, cum se gândea să renunțe la viață și cum un pastor baptist l-a ajutat să-l regăsească pe Dumnezeu. Și cum se ajută ei exact ca o comunitate și cum se gândește să se căsătorească în curând și poate să plece iar în America. I se părea greu să fie baptist în România. Băieții din clasă îl mai ironizau glumind că era mult prea cuminte pentru un elev de liceu, el știa să zâmbească la glume, dar nu le întreținea. Și era deschis și prietenos cu toți din clasă. Și extrem de apropiat de Dumnezeu și biserica lui.

Eu nu știu cât de apropiată am fost de biserica în care am fost botezată. Sau când am fost cel mai apropiată. Știu însă că am avut îndepărtări treptate, că am încercat să găsesc sprijin acolo mai ales când băiatul meu a fost diagnosticat cu autism și că mai ales atunci nu l-am găsit.

Întrebări despre ortodoxism mi-am pus de multe ori. Sau despre credință. Mi se pare de-a dreptul antagonic cum au existat și există războaie și cum se omoară oameni în numele lui Dumnezeu sau al lui Alah. Când doar a nu omorî” face parte primordial din Decalog. Ortodoxismul mi s-a părut de multe ori ipocrit, crispat și extrem de intolerant, adică deloc după asemănarea lui Dumnezeu. N-am putut princepe niciodată de ce trebuie să fie scufundați copiii cu capul în apă de trei ori ca să devină creștini sau de ce copiii care mor înainte de a fi botezați nu au dreptul să fie înmormântați creștinește. N-am înțeles de ce slujbele sunt atât de incomode mai ales fizic și doar preotul are voie să vorbească și să-și dea cu părerea cam despre orice, și cu judecăți de mare valoare. Și de ce ne naștem deja păcătoși și purtăm toate păcatele strămoșilor noștri, chiar de la Adam și Eva?  M-a pus pe gânduri mereu calitatatea de bun creștin „de a crede și a nu cerceta. Oare așa ne vrea Dumnezeu: proști și ignoranți? M-a șocat întoteauna sfatul de a face ce zice și nu ce face preotul. El are imunitate pe viață, este sfânt? În Grecia am văzut preoți care fumează si beau la petreceri, cot la cot cu “civilii”. Și atunci de ce bătrânele trebuie să țină post până la înfometare? Sau de ce sunt atâția preoți extrem de bogați, care descind din mercedesuri și locuiesc în vile mari cât niște palate? Dacă viața luxoasă este apanajul unui om apropiat de morala creștină, atunci cum rămâne cu Iisus sau călugării asceți?

Mi-am pus apoi întrebări când am întâlnit oameni foarte credincioși, dar foarte intoleranți cu orice minoritate, de la “pocăiți” la gay sau la romi. Îmi aduc aminte de o prietenă romă, trainer și consultant pentru grupuri de inițiativă care vor să rezolve problemele ale comunităților lor, care mi-a povestit cum s-a întâlnit cu preotul unui sat cu populație semnificativă de romi, el însuși, normal, lider informal al locului, cu care avut o discuție în
biserică. El i-a spus mândru că nu a călcat niciodată picior de “țigan” în biserica lui. Prietena mea a zâmbit și s-a abținut să nu îi spună că iată, tocmai fusese călcată biserica de cele două picioare ale ei de țigancă.  Iar apropo de gay, ar trebui să amintesc doar de abracadabrantele evenimente de la Muzeul Țăranului Român când a fost întreruptă cu scandal vizionarea unui film artistic despre viața unui cuplu de lesbiene.  Sau că de curând primăria Botoșani a schimbat umbrelele multicolore care ornau pur decorativ centrul vechi al orașului, pentru că reprezentanții bisericii s-au alertat că astfel este promovată homosexualitatea, pentru că simbolul comunității gay este curcubeul. Domnii probabil nu știau de o altă simbolistică, religioasă și mult mai veche: în Biblie, curcubeul este “însemnul legăturii între om și Dumnezeu după Potop” cum arăta Florin Buhuceanu, reprezentant al minorităților sexuale, el însuși absolvent de teologie.

Neînțelegerile mele cu biserica au ajuns să fie foarte personale, nu doar ideologic generale , atunci când am ajuns să fac parte din două minorități atât de blamate în România și în special de biserică, datorită copiilor mei. La vreo două zile după diagnosticul lui Tomi, când nu știam cum să îmi acopăr ochii umflați de plâns, ca să pot să funcționez totuși social, am intrat în biroul departamentului financiar al organizației unde lucram. În zilele acelea toți colegii îmi evitau privirea și mă încurajau cum puteau. O colegă, extrem de credincioasă, dacă nu mă înșel acum este călugăriță, m-a privit drept și serios în față și mi-a spus: Ar trebui să te gândești ce păcat ai făcut, tu sau soțul tău. Sau părinții tăi. Copiii cu handicap sunt pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele părinților. Ar trebui să te duci la biserică și să vorbești cu un preot. Știu că s-a făcut liniște de mormânt în birou, eu am rămas fără nicio replică și înainte de a ieși m-am uitat la colegul ei de birou, care avea un handicap la o mână. Am fugit pe coridor și am tras o porție și mai zdravănă de plâns.

De-a lungul anilor am mai primit pe la spate sau frontal judecata asta de la diverși preoți, bazându-se, ziceau ei, pe cuvântul sfânt al Bibliei (deși au fost și oameni care mi-au spus că sunt pasaje în cartea sfântă care spun exact opusul). Un preot, după ce mi-a sfințit” casa, a spus că a simțit la noi un păcat mai mare decât Holocaustul. Vorba unei prietene: „Dar ce e mai mare decât Holocaustul?”  Încă mă mai gândesc dacă viața mea de fapt nu este decât un  vis frumos și că, atunci când mă voi trezi, voi asista la procesul și executarea mea pentru cele mai mari crime produse vreodată împotriva umanității. Lăsând genocidul deoparte, atunci când am trecut printr-o perioadă de depresie puternică, am stat departe de biserică cât am putut de mult, pentru că știam că nu vreau să am un sfârșit la fel de tragic ca al Mădălinei Manole care a fost “vindecată” de preoții ortodocși . M-am rugat acasă, am vorbit mult cu prietenii, am căutat un terapeut bun care să își facă meseria, antagonică celei de părinte: să mă asculte, să nu mă judece și să nu îmi dea pedepse. Iar rezultatul a fost pe măsură. Mi-a redat speranța că ceva mai presus de noi ne ascultă rugăciunile, ne ajută când ne e mai greu și că totuși binele învinge pe lumea asta. Certurile mele cu biserica au continuat însă când am adoptat-o pe Bela. Am fost întotdeauna sinceră cu originea ei etnică, dar am evitat să spun vreunui popă că este romă.  Surpriza halucinantă a venit de la un preot care, aflând că este adoptată, mi-a spus rapid: “Ei, ea nu este fata ta. Pune mâna și fă-ți fata ta! Sunteți amândoi încă în putere, așa că treceți la treabă.” Am luat-o pe Bela strâns de mână și i-am răspuns schițând un rânjet: “Ba da, ea este fata mea! Este exact fata pe care mi-am dorit-o.” În gând mă întrebam în ce naiba scriptură de pe lumea asta scrie că nu e bine să adopți.

Cu gusturile și cu confuziile ăstea amare am plecat din  țară anul trecut. M-am gândit: dacă asta este biserica mea și Dumnezeul cu care m-am născut, eu nu mă identific cu el. Deci sunt atee? 

Totuși nu puteam să-l neg pe Dumnezeu, ar însemna să neg oamenii și tot binele pe care mi le-au adus atâtea și atâtea întâlniri, prietenii, experiențe purificatoare și spirituale. Și mai credeam totuși că Dumnezeu sau Iisus nu ne vrea intoleranți, răzbunători, violenți sau pur și simplu proști, de-aia ne-a și dat libertatea de a alege. Și de aceea avem atâtea și atâtea capacități. Cum bine îl citează Gabriel Liiceanu pe Kant în “God is Dead, Long Live God”, cred că  și-a spus: „Să se descurce de-acum singuri, ca oameni mari ce-au devenit [...] Să se descurce, cu răul din ei și din lume[...]I-am învățat tot ce trebuiau să știe.”

***

Știți filmul acela american “Miracolul de pe strada 34?” Mă refer la remake-ul din 1994. Se petrece în New York și este despre un bătrânel simpatic care se crede Moș Crăciun și despre care tot mai mulți oameni cred că este chiar el. Povestea întortocheată ajunge la tribunal, în fața judecătorului care trebuie să decidă dacă omul este chiar Moș Crăciun. Sau dacă există un Moș Crăciun până la urmă. Spre finalul filmului, înainte de verdict, fetița în rolul principal îi dă un dolar judecătorului. Acesta se miră de gest și aproape se sperie de bancnotă (cam cum s-a speriat învățătoarea fetei mele când Bela i-a adus într-o dimineață dolarul pe care i-l lăsase Zâna Măseluță în timpul nopții, ca să se mândrească cu el). Dar după ce se miră și îl întoarce pe ambele părți, vede scris: In God We Trust.
Așa cum scrie pe orice bancnotă americană. Și are o revelație. Pe care și-o exprimă încheind procesul: “Now if the government of the United States can issue its currency bearing a declaration of trust in God without demanding physical evidence of the existence or the non-existence of a greater being, then the state of New York by a similar demonstration of the collective faith of its people can accept and acknowledge that Santa Claus does exists and he exists in the person of Kris Kringle. Case dismissed.”

Exact așa am cunoscut țara aceasta, extrem de credincioasă și de deschisă la tot ce înseamnă comunitate a bisericii, ajutor, libertate de exprimare a credinței. Am descoperit astfel zeci de biserici și de culte, manifestări prietenoase ale credinței, organizări de biserici care amintesc de o asociație de membri cu drepturi egale și nu de puterea patriarhală a unui singur om- despot cu drepturi depline. Am auzit povești incredibile de viață și de moarte despre români care au fugit din țară  în perioada comunistă: unii au fost împușcați la graniță, alții, care au trecut Dunărea înot, au îndurat apoi viața prin lagăre, prin tot procesul de refugiu și apoi și-au adus familia, doar pentru că, spun ei, au ascultat vocea lui Dumnezeu care avea un plan. Am ascultat cazuri de discriminare și abuz din România dinainte și după revoluție, povești cu profesori care îi băteau pe elevii “pocăiți”, cu vecini care părea prietenoși în timpul zilei, dar care seara se auzeau printre pereți cum îi etichetau pe cei care aveau o altă religie decât ei, majoritarii.

Și am cunoscut cazuri de lideri de biserică care par complet incompatibili cu imaginea de lideri de biserică ortodoxă românească (bine, primul caz e posibil mai ales aici pentru că suntem în California, care este totuși cel mai liberal stat american). Astfel la un seminar organizat pe tema prevenției și serviciilor pentru cei diagnosticați cu HIV-SIDA, am cunoscut un preot catolic, care coordonează la Dioceza din Sacramento departamentul care se ocupă de programele bisericii pentru cei afectați. Preotul ne-a povestit că merge în licee, distribuie prezervative și încearcă să convingă elevii să se protejeze când fac sex: “Da, biserica noastră promovează sexul după căsătorie, dar dacă vrei să ai relații sexuale, folosește un prezervativ!  Sexul este o experiență minunată, creatoare, dar poate deveni și ceva rău, distrugător.” Zilele acestea încă se desfășoară o campanie  de strângere de fonduri pentru oamenii străzii. Este susținută de preotul de la Capital Christian Center (o biserică creștină cu origini ortodoxe) care s-a hotărât să atragă atenția donatorilor și opiniei publice petrecând o săptămână prelungită în două săptămâni, pe străzile capitalei californiene. Până acum a strâns peste 150.000 dolari, și multe experiențe emoționante despre ce înseamnă să trăiești pe străzi și care sunt nevoile reale ale acestor oameni. Predica de după experiență a ținut-o fără să își schimbe hainele, să se spele sau să mănânce, exact ca un om al străzii. (http://revonthestreet.com/)

Primul nostru Crăciun în America l-am petrecut alături de mormoni - adică la Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă. Cei mai buni prieteni americani de aici, membri ai acestei biserici, sunt un cuplu foarte frumos, au 4 copii și nu, nu sunt poligami. Prejudecata asta o aveam și eu înainte de a-i cunoaște. Poligamia, însă, a fost interzisă în biserica mormonilor  în 1890.  Întâlnirile la biserică sunt foarte relaxate și normale, oamenii vin elegant îmbrăcați, predicile sunt ținute inclusiv de femei, care votează alături de bărbați în chestiuni legate de biserică. Sunt o biserică extrem de creștină, dar au propria lor scriiptură și câteva restricții: nu beau alcool, cafea, nu fumează și în general nu consumă ce produce dependență. Paștele l-am petrecut la o biserică baptistă, unde merg cei mai apropiați prieteni români de aici. La fel, oamenii vin îmbrăcați elegant (nu am întâlnit culori neutre și baticuri ca la biserica baptistă unde fusem în România în timpul liceului), și aici există școala de duminică, au un cor impresionant și o comunitate puternică. În timpul predicii, pastorul ne-a mulțumit (nouă, familiei Sorescu) nominal pentru vizită.

În America poți să alegi exact biserica și religia care crezi că te reprezintă, uneori alegi de mai multe ori în viață, în funcție de experiențele pe care le ai, de felul în care experiențele acestea te-au schimbat. Și chiar dacă ești ateu, sunt biserici în care ești binevenit și poți participa la discuții despre spiritualitate. Bine, și aici există manifestări tradiționale ale credinței, pentru că America este încă una dintre țările neprietenoase cu drepturile homosexualilor.

Nu am simțit nevoia de a-mi manifesta credința sau de a-mi schimba biserica sau religia până am venit aici. În America însă am simțit foarte puternic forța a ceva mai presus de orice, care ne protejează. Poate pentru că, experimentând atât de des nevoia, am experimentat și sprijinul exact când aveam cel mai tare nevoie de el: de departe din România, de aici de aproape, de la prieteni vechi sau de la necunoscuți. Nu mi-am dorit încă o schimbare, atât de profundă, pentru că implica alte și alte procese de adaptare, dar ea a venit destul de natural. Simțeam nevoia să aparținem la o comunitate spirituală. Și nici ecumenici nu putem fi. Ne doream apartenența la o comunitate spirituală care să fie cât mai apropiată de principiile noastre de viață. De exemplu, nu aș putea să merg într-o biserică care să nu fie inclusivă cu comunitatea gay. Pentru că asta ar însemna că mi-aș nega prietenii care aparțin acestei minorități  și nu aș fi sinceră cu credința mea că au drepturi egale în tot ce înseamnă alegerile lor, cum ar fi pe cine să iubească sau dacă să-și întemeieze sau nu o familie. Altfel ar trebui să negăm atâtea și atâtea personalități din lumea aceasta. Sau să ne credem, și mai rău, mai presus decât ele. Și mai cred că toleranța este un pricipiu extrem de creștin și moral. Este în filmul Chocolat” un moment în care, după ce majoritatea oamenilor din comunitatea unui sat francez s-a tot apărat de ispitele necunoscutului, reprezentat ba de niște pirați, ba de o producătoare de ciocolată a cărei bunică făcea vrăji în tinerețe, la slujba de Paști, preotul a ținut o predică atipică: „I don’t want to talk about His (Jesus) Divinity, I’d rather talk about His humanity. I mean, how he lived his life here on earth,, his kindness, his tolerance. Listen, here is what I think. I think we cannot go around measuring our goodness by what we don’t do, by what we deny ourselves, what we resist and who we exclude. I think we’ve got to measure goodness but what we embrace, what we create and who we include.”

Și atunci Adrian mi-a adus aminte de unitarieni, care sunt extrem de inclusivi, și mi-a mai amintit că el s-a și declarat unitarian la ultimul recensământ  făcut în România. Bine, l-a declarat soacra; noi nu eram acasă. A rugat-o pe mama să-l declare unitarian, eu mi-am rugat sora să declare etnia nepoatei ei. Când a venit femeia de la primărie, care ne și cunoștea, la cele două întrebări la  care i s-a răspuns total inedit și cu o voce scăzută, a repetat întrebarea cu ochii mari. Nu îi venea să creadă că a auzit bine. Mama m-a sunat după ce s-a încheiat vizita: “Data viitoare când vreți să mai faceți astfel de declarații, să stați acasă!”

Am căutat cea mai apropiată biserică unitariană. De fapt acum se numește unitarian-universalistă. Și am dat de http://uuss.org/ Ceea ce m-a convins a fost viziunea foarte umană și morală, exact ca a unei organizații din care mi-aș dori să fac parte: We are a Unitarian Universalist congregation that provides safe sanctuary, friendship and support throughout our lives:  a place to be who you are.  We welcome children, youth and adults.  We encourage spiritual growth and intellectual stimulation.  We foster ethical values and moral behavior.  We offer Sunday services and celebrations with inspiration and music.  We support a beautiful, accessible, earth friendly campus.  As a force for social justice, we reach out to make the world a better place.” Și faptul că da, au membri din comunitatea gay (ca de exemplu chiar “assistant minister”, care este și femeie pe deasupra).

Anul acesta am devenit unitarieni-universaliști. Am fost primiți cu prietenie încă din prima zi. Suntem și interesanți, pentru că venim din România și unitarienii au rădăcini istorice inclusiv în Transilvania. La ceremonie am ținut un mic discurs, ni s-au citit valorile UU, am primit câte un buchet de flori sălbatice, care miroseau dumnezeiesc, iertată-mi fie metafora. Și am fost felicitați de toți cei vreo 200 de oameni din sală. “Și acum în ce credeți?” ne-a întrebat mama pe skype după ce am devenit membri. Păi noi personam credem tot în Dumnezeu, dar în biserică sunt bineveniți și budiștii, dar și ateii. Majoritatea cred că Iisus a trăit și că a avut o viață exemplară, dar nu cred neapărat în învierea lui. Cred în viața trăită după principiile lui, dar și ale altor profeți, cum ar fi Buddha. Unitarienii-universaliști cred în rai, dar nu cred în iad. Și în bine ca principiu de viață, în ajutarea celorlalți. Și sunt incluzivi cu homosexualii.” „Păi cred că și eu sunt unitariană, dar nu mă declar, că îmi pierd locul de veci de la cimitir.”, a replicat rapid mama. (Dacă sunteți curioși, mai multe despre ce înseamnă UU ca religie protestant liberală cu influențe din budhism, iudaism, mișcarea umanistă, etc. puteți citi aici: http://www.uufkw.org/whatuu.html#god) A, și simbolurile UU sunt potirul și, da, curcubeul.

De câteva luni mergem aproape în fiecare duminică la biserică. Ce facem acolo? Ascultăm „predicile" (sermons) săptămânii, temele sunt de la creștinism la protecția mediului, învățăm inclusiv să ne rugăm (e o glumă care spune că unitarienii-universaliști sunt oamenii care se roagă “to whom it may concern”, dar asta nu l-a împiedicat pe reverendul nostru să ne recomande structura de rugăciune a unei scriitoare californiene care este declarat creștină – Anne
Lamott. Structura ar fi Help – Thanks – Wow. Mai multe aici: http://uuss.org/Sermons/Prayer%20sermon%2008%2017%202014%20Beth%20comments.pdf), cântăm inclusiv gospel, donăm în fiecare săptămână pentru diverse cauze locale susținute de biserică și votate de comitetul congregației, eu fac parte din comitetul de fundraising (biserica se renovează și trebuie să strângem "modesta" sumă 1,3 milioane de dolari ca să acoperim toate cheltuielile de renovare), participăm la grupuri pe diverse teme, http://uuss.org/Upcoming_Events/) ,-am încercat să fac parte din cor, dar era treabă serioasă și necesita mai mult timp de pregătire decât credeam, așa că am renunțat,  Adrian merge la un grup despre spiritualitate, copiii merg la grupuri educaționale pe vârste și îi putem înscrie și la cursuri de educație sexuală, facem și exerciții de meditație câteodată.  Iar mulți fac yoga. Și se întâmplă alte și alte lucruri în “bisericuțe”mai mici sau mai mari în această comunitate...universală. Întâlnirea de duminică nu ține mai mult de o oră jumătate și se sfârșește ținându-ne de mâini. Reverendul încheie: For those who have found God, may God be with you. For those who love life, may life embrace you. Namaste.


2 comentarii:

  1. Other features that the Bamford Heritage Explorer I has that replica watches uk are shared with the vintage 6350 Rolex Explorer include the lollipop seconds hand and the large oversized crown with no crown guards. The Bamford Heritage Explorer I is based on an actual current Rolex Explorer, and so it comes with a modern 39mm stainless replica watches uk steel case. The case, however, has been given Bamford’s signature light grey Military Grade Titanium Coating (MGTC) for better resistance to wear. Additionally, because it's based on the Rolex Explorer, it has Rolex’s bulletproof caliber 3132 movement. The other replica watches to join the Heritage collection is the Bamford Heritage Bicolor Paul Newman Daytona, and it’s a modern take on the replica watches uk vintage Paul Newman Rolex Daytona. While the Bamford Heritage Bicolor Paul Newman Daytona retains the Paul Newman’s signature subdials with distinctive markers, it adds gold hands, crown, pushers, and replica watches uk center links on the bracelet for a very bold and, I think, very cool look.

    RăspundețiȘtergere
  2. Oferta de împrumut pentru toată lumea (se aplică acum)

    Salutari,
    Numele meu este doamna Helen Wilson, creditor privat al împrumutului, a cărui societate de împrumut oferă oportunități financiare de 100% garantate și de încredere.
    Căutați un împrumut autentic, Aveți nevoie de bani pentru a începe o afacere sau pentru a vă îmbunătăți finanțele, ați fost respins de bănci sau de alte instituții financiare. Nu mai căutați, suntem aici pentru a vă face toate problemele financiare un lucru din trecut. Sunt un creditor de încredere fiabil, de încredere și transparent care oferă toate tipurile de împrumuturi de orice sumă la o rată a dobânzii scăzută și accesibilă de 2% și voi fi fericită și dispusă să vă ofer un împrumut astăzi pentru mai multe informații contactați-ne prin e-mail la (helenwilson719@gmail.com)
    Mulțumesc

    RăspundețiȘtergere