joi, 16 octombrie 2014

America, tara tuturor posibilitatilor mele. Partea 2


În prima parte am scris despre lucruri pe care nu le mai făcusem de mult, dar pe care am reînceput să le practic aici. Gătitul - inevitabil și de nevoie, cititul și scrisul - surprinzător și de plăcere. Acum voi povesti două experiențe care fac parte din catogoriile „de ce ți-e frică nu scapi”, respectiv “never say never”. Adică ctivități de care mi-era frică și de care  credeam că sunt pur și simplu incapabilă. Dar se pare că nicio barieră nu e prea greu de depășit. Nici măcar frica. Sau vârsta. Căci cine și-ar putea imagina că te poți apuca de șofat și înotat la aproape 40 de ani?

Șofatul. Tot ca gătitul, am început să conduc de nevoie, dar fără să am nicio plăcere din treaba asta. Pentru că mie de mașini și de condus pur și simplu îmi era tare frică (și acum
îmi mai e, dar mai puțin). Am carnet de la 18 ani, adică de aproape 20 de ani. Și nu mai condusem de atunci. Școala de șoferi a fost cadou de majorat de la ai mei. Cred că a fost cel mai neinteresant cadou primit în viața mea. Am terminat cu greu școala – instructorul era un văr al lui tata și noroc că avea simțul umorului, că altfel cred că renunța la meserie: nu înțelegea de ce tot rămân în viteza 1 (“Măi Andreea, tu nu auzi motorul cum strigă să îi bagi viteze?”), de vreo două ori am ajuns pe contrasens (“Incredibil! Te crezi la engleji, nu?”)  și o dată am intrat cu mașina într-o bordură (“Ha-ha! Ce ar zice taică-tu dacă i-aș pune să plătească el reparația la mașină?! Dă-te jos că o scot eu de aici.”) Se lua însă și de partenerii de trafic care făceau greșeli. O dată unul a vrut să mă depășească așa, la mustață. El a deschis geamul portierei, și-a scos capul și a urlat: “Băi nesimțitule! Tu nu vezi, băi, că e mașină de școală?!” Am obținut cu greu și carnetul - sala doar cu un răspund greșit, dar cu miștocăriile de rigoare ale polițistului pe traseu, ironizând greșelile mele.

Și au urmat aproape 20 de ani de pauză. Pentru că ai mei nu aveau mașină și Râmnicu Vâlcea e un oraș pe care îl faci pe jos în vreo oră, iar în București m-am descurcat mereu cu metroul și taxi-urile. Și măritată fiind am avut nu numai soț, dar și șofer bun. Așa că la ce bun? Dar în State și mai ales în California, dacă nu ai mașină și nu conduci, atunci îți vei petrece viața între patru pereți și atât. Nu există transport în comun sau cel care există este o glumă, mai bine mergi zeci de mile pe jos. Deci trebuia să fac ceva. Am luat câteva lecții înainte în București, ore în care îmi transpirau mâinile, făceam cârcei la încheieturi de încordare și când se termina supliciul zilnic, aveam dureri puternice de cap de la stres. Și mă rugam să se întâmple o minune.

Ajunsă aici am făcut o pauză de câteva luni. Tot nu mă încumetam. Am început să primesc însă încurajări de la cei din jur care era șocați că nu conduc:  soțul și românii pe care îi întâlneam. Aici ai cutie automată de viteze, simți că ești ca într-o mașină pentru copii în parcurile de distracții. Sigur te descurci!”  „Americanii sunt drăguți în trafic, nu înjură, respectă regulile.” „Nu e trafic aici, nu suntem în Los Angeles. Și găseși locuri de parcare câte vrei.” „De ce crezi că americanii au carnet de la 16 ani? Pentru că este tare simplu!” „Ce, tu crezi că vreun american de aici ar putea conduce în București? Nici vorbă! Dar aici pot toți.” Adevărul e că se conduce pe capete, la toate vârstele, de la puști la bătrânele de 80 de ani. Așa că am făcut o probă. Și tot ce mi s-a spus era adevărat! Pe bune că aici chiar reușesc să conduc. Și că în București nu voi putea conduce niciodată.

Mai multe despre șofat nu am ce să vă spun. Decât că e tare fain, într-adevăr, să  conduci cu viteză  - la mine viteză înseamnă maxim 65 de km/oră de-abia – și să dai radioul tare pe un post cu muzică rock. Probabil voi nota în calendar ziua în care voi conduce mașina singură-singurică. Până acum am mers doar cu familia alături sau pe cap, deși atunci când conduc sunt singurele momente din zi când Bela poate tace, că știe că mă ajută liniștea în mașină și e empatică. Și voi nota mai ales ziua când voi intra pe autostrăzile americane. Cei care ați trecut prin asta deja știți la ce experiență angoasantă mă refer. Iar cei care nu știți despre ce vorbesc, cred că e Ok și dacă nu veți afla niciodată. Nu de alta, dar de ce să vă complicați viața?

Înotul. Cu înotul este o poveste diferită de celelalte și, deh, și mai lungă. Pentru că nu am fost nevoită să ajung aici și nici prin cap nu mi-ar fi trecut că pot să învăț să înot. Și nu oricum, ci singură. Sau ca să fiu sinceră, ajutată de copiii mei. Eu de apă am sau aveam o frică aproape viscerală. Cam de când, la mare, când aveam vreo 6 ani, un văr al tatălui m-a aruncat în apă adâncă și mi-a spus: Înoată!” Frica cu care am dat din orice membru al corpului în apa în care credeam că voi rămâne, alături de frica lui tata care întâi m-a căutat și m-a scos și apoi s-a burzuluit la pseudo-instructorul meu („Băi, vrei să-mi omori fata?), m-au urmărit toată viața. Degeaba m-au dat ai mei la curs de înot la cel mai bun instructor din oraș. Nu țin minte de atunci decât că avea o bâtă lungă cu care ne altoia de pe margine și ne striga pe numele de familie. Sandu în sus, Sandu în jos! Nu făceam nimic bine. Degeaba au mai încercat în anii tinereții iubiți, rude sau prieteni să mă învețe. Așa că am renunțat să mai fac vreun efort. Asta e, sunt incapabilă. Eram însă invidioasă pe prietenii care se avântau în mare, pe cei care “mergeau la înot” așa ca la sală,  am urmărit totdeauna cu fascinație proba de înot sincron –măi dar fetele astea nu respiră și merg pe apă ca pe uscat, sunt de fapt pești? Iar mamă fiind m-am gândit cu groază că în caz de urgență nu aș putea să sar în apă să-mi ajut copiii sau pe altcineva.

În California cam toată lumea înoată. Nu vă așteptați să înoate în ocean. Am aflat aici cu stupoare că Pacificul este cald doar în sudul mai extrem al statului și desigur, pe insule. Coasta de est a Americii este cea norocoasă, care se bucură de Atlanticul cald. Dar nu e bai, californienii au unde să practice sportul ăsta, peste tot e plin de piscine și sunt și destule râuri. Ar fi și păcat, că vremea de bălăceală ține aproape 3 anotimpuri pe an.  

Așa că anul acesta și noi ne-am bucurat de piscina complexului de apartamente. Intrarea e gratuită, intră în plata chiriei. Așa a început împrietenirea mea cu apa. De gura lui Tomi și a Belei am fost nevoiți să mergem în fiecare zi (mai ales ei doi cu Adrian, că eu, știți, mai am de gătit, de făcut curat sau de terminat o carte de citit). Ei, dar experimentarea apei alături de copiii mei m-a învățat mai mult decât toate lecțiile de înot din lumea asta. În două
săptămâni, urmând o parte din instrucțiile tatălui său, singurul înotător din familia noastră până vara asta, Bela a învățat să înoate. Acum sare în apa adâncă de 4 metri, se bagă aproape de fund și scoate picioarele în sus ca în filmulețele cu înot sincron de pe youtube la care ne-am uitat amândouă cu răsuflarea tăiată. Tomi a început mai fricos. A renunțat repede însă să îl mai lase pe Adrian să îi arate ce să facă. Și a început să sară în apă, întâi la apă mică, dar în toate pozițiile posibile din care ieșea rapid pe marginea de piatră a piscinei, ridicându-se în mâini. Totul în câteva secunde. Asta de multe multe ori, de ajungea să-și julească burta, genunchii, slipii, dar era plăcerea zilei pentru el. În câteva săptămâni dăduse burtica jos, și acum i se prefigurează un corp de surfer veritabil, cu tot cu bronzul necesar. Ei, și apoi Toma al nostru a sărit brusc în apa adâncă de 4 metri. Și de atunci, cu gura până la urechi de plăcere, înoată fără frică pe sub apă, pe deasupra. Și sare în ea la fel de spectaculos.

În toată această perioadă eu am trecut de la: “Adrian, fă ceva, spune-i Belei să nu mai înoate  cu capul în apă! Și să nu mai deschidă ochii!”, „Vai, iar s-a udat Tomi pe păr.” sau „Vezi, vezi, că se îneacă!” la “Uau, Bela, cum ai putut face asta?” sau “Tomi, tu acum înoți cel mai bine din familie!Și am început să tac din gură, să împrumut puțintel din curajul ăstora mici și să iau și eu un băț din material din acela care plutește și să încerc să înaintez prin apă. Măcar să mai fac mișcare. Că poate apa nu e așa de speriat. Uite, copiii nu au absolut nicio frică. Bela m-a luat sub protecția ei: “Mami, hai că te învăț eu să înoți, uite-te la mine! Așa, dar stai la apă mică, să nu te îneci”. Într-o noapte s-a trezit speriată. Avusese un coșmar. Visase că mă înecasem și ea nu putea sa mă salveze.

La vreo două zile după coșmar, eram în piscină, prinsă de colacul meu în formă de băț și dădeam și din mâni și din picioare. Mi s-a părut că parcă începusem să mă sincronizez și să și plutesc. Și m-am hotărât să încerc să dau din mâini și din picioare fără ajutor extern. A mers! Pluteam pentru prima dată. Mi-am anunțat familia. Adrian și Bela au strigat de fericire. Le-am arătat și lor, că prima dată o făcusem așa, doar pentru mine și ei erau ocupați cu propriile mișcări. Am reușit chiar mai mult. Acum pot să fac lățimi de piscină și cel mai mult îmi place să înot pe sub luciul apei. Îmi umplu plămânii cât de mult pot, întind mâinile prelung prelung și dau doar din picioare ușor, fără multe valuri, să îmi simt corpul cât mai lung și mai plutind. Apoi, când mai am puțin aer în mine, deschid ochii și prin albastrul apei caut distanța pe care o mai am până la peretele alb al piscinei. Îmi calculez timpul și ies pentru o gură de aer. Aici uneori nu mă sincronizez bine, că sunt încă începătoare, și dau prea repede din mâni, mai pierd aer, uit să mai dau din picioare.Ce să mai, finalul primului meu spectacol de înot mai necesită ceva pregătire. Începe cu un extaz în apă și se încheie cu o mică zbatere pentru supraviețuire. Dar am încredere că voi învăța mai mult. Ceilalți membri ai familiei mele sunt înotători foarte buni. Uf, ce senzații pierdeam dacă nu învățam să înot.

Când m-a sunat mama și i-am dat vestea, după ce aflase deja că m-am apucat de condus și era tare mândră, a rămas fără cuvinte la propriu. Apoi mi-a venit ideea să i-l dau pe Adrian la telefon ca să îi confirme că înot, căci pe mine nu mă credea. Păi normal, ea aștepta vestea asta în copilărie, nu acum când am aproape 40 de ani. Adrian i-a confirmat bucuros. Mama i-a spus să îmi transmită că și dacă doar ăstea (șofatul și înotul) sunt beneficiile statului în America pentru mine, și tot e ceva.

***

Am mai experimentat în America ceva fără să mă gândesc vreodată că o voi face. Ca și înotul. Doar că acum e vorba de ceva cu totul spiritual. Mai spiritual de atât nici nu cred că se poate. Mă refer la religie. Dar pentru că este poate cea mai complexă schimbare sau regăsire, în cazul meu, păstrez povestea aceasta pentru o altă postare.

 

3 comentarii:

  1. In faza cu condusul ma regasesc si eu sa stii....cand am luat drumul strainatatii am reluat condusul si la fel spuneam, ca si tine, ca eu acasa nu voi conduce ca e un haos total...si uite-ma ca am revenit in tara, dupa 11 ani si...conduc! Deci crede-ma ca vei putea si tu prin Bucuresti Si mai o chestie voiam sa-ti zic : si noi aveam piscina la complexul de apartamente unde locuiam, chiar ma gandeam ca vara viitoare ii vom simti lipsa aici...dar cu siguranta vor aparea alternative...:)
    Astept sa citesc postarea referitoare la religie... :)
    Salutari din Timisoara!
    Dana

    RăspundețiȘtergere
  2. Mulțumesc mult, Dana! Mă bucur că nu sunt singură:) Nu știam că te-ai întors în țară. Multă baftă și cât mai multe alternative frumoase. Și săptămâna viitoare voi reveni cu spiritualul:)

    RăspundețiȘtergere
  3. Gata, Dana, am scris-o și pe asta:)
    http://abirdonmyshoulder.blogspot.com/2014/10/in-god-we-trust.html

    RăspundețiȘtergere