marți, 30 septembrie 2014

Oamenii din San Francisco


De San Francisco nu m-am îndrăgostit într-o zi. Deși am vrut. De Timișoara m-am
îndrăgostit într-o zi. Am ajuns în Piața Unirii și am întâlnit acolo o liniște pe care o regăsesc de fiecare dată și care mă împietrește cu căldură, mă eliberează de toate frământările din perioada în care nu ne-am văzut și apoi îmi spune să mă duc liniștită acasă. Deși eu aș vrea să râmân acolo de tot, pe pietrele acelea atât de reci și totuși atât de calde. Am căzut în dragoste (adică fall in love la propriu) la prima vedere a New York-ului. Deși nu am vrut. Adică eram sigură că doar gura filmelor era de el. Dar orașul acela m-a răvășit atât de tare că, după ce îl părăsesc, număr zilele până la următoarea reîntâlnire. Îndrăgosteală în toată regula. Și îi rămân fidelă deși știu că mă înșală cu probabil zeci de milioane de admiratori. Dar nici că îmi pasă. Cu fiecare dintre noi știu că are o relație unică.

Dar cu San Francisco nu a fost așa. Eram invidiată de toată lumea că îl voi vedea și de-abia așteptam să mă farmece. Dar nu am simțit emoția pe care mi-o dăduseră alte orașe. Mi-a plăcut, dar nu m-a fermecat. De fapt l-am vizitat pe fugă. Dar așa l-am vizitat și în următoarele două dăți. Dar între timp mă îndrăgostisem de el, fără să îl revăd. Îl văzusem deja prin ochii oamenilor care îl iubeau.

San Francisco este mai mult decât celebrele lui străzi deal-vale. Așa am și aflat de el prima dată, de foarte departe, în adolescența timpurie, urmărind regulat serialul “Străzile din San Francisco” cu, pe atunci, tânărul și fermecătorul Michael Douglas (fie vorba între noi, acum, că m-am plimbat pe străzile acelea, mi se par absolut imposibile urmăririle cu mașina, cred că au trișat cu efecte speciale). SF este mai mult decât frumusețea colinelor cu aer mediteranean care parcă răsar direct din plaja Pacificului. E mai mult decât ceața proverbială, care amintește de Londra. Mai mult decât combinația specială dintre centrul mondial al high tech-ului (Silicon Valey) și centrul comunității internaționale gay.

San Francisco este despre oameni. Este comunitatea omenilor speciali care îl iubesc. Este un simbol al culturii populare, în cărți, filme, muzică. Ca și New York, de altfel. Avantajul New York-ului este că deține monopolul în privința comediilor romantice de Crăciun, căci în California nu ninge și nu prea e iarnă. Avantajul San Francisco este că e în California, care în cultura americană e un fel de Mecca pentru cei care vor să se regăsească, să se reiventeze. În New York te duci să te afirmi. În San Francisco și în California mergi să îți petreci anul sabatic sau să îți trăiești restul vieții.

San Francisco este orașul în care Maya Angelou, un foc de femeie, poetă, scriitoare, actriță, dansatoare, chiar și matroană, luptătoare pentru drepturile afro-americanilor în mișcarea condusă de Martin Luther King Jr, a devenit la 16 ani, adică în 1944, prima femeie de culoare care a condus un tramvai. Maya vroia tare să fie vatman pentru îi plăceau uniformele. Și oamenii. Dar la biroul de resurse umane al rețelei proverbialelor tramvaie san-franciscane, pentru că era de culoare, nu i s-a dat nici măcar aplicația pentru post. Mama ei a întrebat-o dacă își dorește cu adevărat slujba. Ea i-a confirmat. “Atunci ia banii ăștia, du-te acolo în fiecare zi, fii acolo înainte secretarelor, așează-te în birou, citește un roman din ăla gros rusesc de-ale tale (citea pe atunci Dostoievski sau Tolstoi), când ei pleacă în pauza de prânz, pleci și tu, te duci la un restaurant bun, știi să comanzi mâncare bună, întoarce-te înaintea secretarelor și stai acolo până pleacă ele”. Și asta a făcut timp de două săptămâni. A stat acolo deși a fost tratată cu râsete, grimase și replici discriminatorii. Dar i-a fost frică de mama care ar afla că nu a fost atât de puternică pe cât credea ea. Și a primit job-ul. Mama a dus-o pe Maya cu mașina la 4 dimineața în fiecare zi în care a lucrat, cu un pistol în portieră. Pe străzile întortocheate ale orașului, până aproape de plajă, capătul de linie al tramvaielor. După experiența muncii, a întrebat-o ce a învățat. “Că îmi place să muncesc”. Ea a continuat. Iar despre tine? Cred că ai învățat că ești puternică, hotărâtă, dedicată. Poți să reușești oriunde în lume.”

Și poate nu întâmplător, tot în San Francisco a fost filmat filmul “Ghici cine vine la cină?”, un film cu o simbolistică atât de puternică și adevărată despre prejudecățile vremurilor, și nu numai, pentru persoanele de culoare. Dar și despre depășirea lor datorită celei mai puternice arme: iubirea.

San Francisco este și al scriitoarei Anne Lamott. Este orașul în care s-a născut și a început să scrie. Acolo s-a reîntors. Și în faimoasa Bay Area locuiește acum. Anne este o scriitoare
răvășitoare și o californiancă tipică. Scrie cu sinceritate și umor despre experiențele de viață prin care a trecut, ea sau familia și prietenii ei: cancer, familie monoparentală, dependența de alcool și droguri, rugăciune, spiritualitate. Celebra ei “Bird by Bird”, o lectură obligatorie pentru cei care vor să scrie, este cartea care mi-a trezit cea mai complexă combinație de emoții: am râs, am avut lacrimi în ochi, mi s-a făcut pielea de găină, am devenit melancolică, am zâmbit cu subînțeles și alte și alte stări. Și am citit în ea poate cea mai frumoasă stilizare pe care am întâlnit-o până acum: “A big heart is both a clunky and a delicate thing; it doesn’t protect itself and it doesn’t hide. It stands out, like a baby’s fontanel, where you can see the soul pulse through.”

San Francisco este și orașul în care Francis Ford Coppola are sediul celebrei sale case de
producție - American Zoetrope, la parterul căreia se află cochetul și europeanul restaurant Zoetrope Café, unde poți savura un cappuccino și o farfurie de spaghete ca la mama lor acasă.  Dar și toate sortimentele de vinuri ale familiei Coppola. În jurul golfului sunt de altfel toate podgoriile californiene, o a două Italie sau Portugalie, sursa de vinuri pentru toată America. La aproape 10.000 de kilometri de Europa, Coppola aduce Italia și în savoarea vinurilor sale și aduce Danemarca în stilul în care a construit tot ansamblul podgoriei, care este în sine un punct turistic - a fost inspirat de ideea istoricului parc de distracții Tivoli Gardens din Copenhaga.

Și San Francisco este orașul de suflet al lui Robin Williams, poate cel mai talentat comedian al timpului. În SF a filmat comedia Mrs Doubfire în celebra casă în
stil Victorian, tipic locului, și tot în SF a locuit. Ultima apariție a lui Robin Williams înainte de moartea sa a fost  la un eveniment al Grădinei Zoologice din oraș. Williams era o persoană foarte empatică și caritabilă, iar una dintre cauzele pe care le susținea cu pasiune era cea a animalelor. În grădina din SF este o maimuță care îi poartă numele și pe care a vizitat-o cu vreo două săptămâni înainte de a se stinge. Glumea că e singura ființă care este mai păroasă decât el. (Caritatea este o altă trăsătură tipică a metropolei. San Francisco este un conglomerat de organizații nonprofit și de inițiative, la fel de inovatoare ca și ideile din Silicon Valey.) Robin Williams a fost incinerat. A dorit ca cenușa să îi fie răspândită de pe dealurile orașului, deasupra oceanului, deasupra golfului pe care, foarte probabil, îl admirase de mii de ori.

***

San Francisco a fost distrus în întregime de cutremurul din 1906 care a fost urmat de incendii imense. Cutremurele sunt ceva obișnuit în California, mai ales în zona cețosului și fermecătorului SF. Din an în an se așteaptă o replică la fel de puternică. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi dacă ar fi. În mintea mea însă se înfiripă doar două scenarii. Ori nu se va întâmpla, pentru că prea este iubit de oamenii care îl locuiesc și de sufletele celor care și-au dăruit cenușa trupurilor lor acelui golf ca să îl împresoare așa, ca o centură de apărare. Ori, dacă totuși nenorocirea se va întâmpla, nu vor muri oameni. Vor cădea doar clădirile care, ca și în anii 1900, vor fi reclădite. La începutul secolului trecut, oamenii din San Francisco au reconstruit și, de fapt, construit orașul în câțiva ani. Oamenii.
 
Sursă fotografii: internet și personale.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu