miercuri, 3 septembrie 2014

Cum ma feresc de raiul pe care il detest


 
Am văzut de curând documentarul acesta realizat de Hotnews pentru o campanie Salvați Copiii, care vrea să răspundă la întrebarea Cine a inventat zicala „Bătaia e ruptă din rai”? și amintiri mai vechi sau mai noi, care dor, mi s-au amestecat în minte de atunci.


Am auzit vorba aceasta în copilărie, ca o justificare pentru că mi le cam “luam” câteodată de la mama. Și atunci îi spuneam cu înverșunare și cu ochii plânși că eu nu îmi voi bate niciodată copiii. Mama mă asculta, iar de cele mai multe ori plângea alături de mine, își cerea scuze și mă îmbrățișa. Dar pentru mine fapta ei rămânea în mintea mea la fel de rea și promisiunea pe care mi-o făceam părea și mai puternică.

Mama a rămas tot mama, eu tot eu. Avem o relație Ok, nu suntem cele mai bune prietene cum visa ea, și sunt ceva lucruri, mai ales cele esențiale, despre care nu putem vorbi fără să ne certăm. Dar analizând la rece și la cald, ea rămâne tot cea mai bună mamă.

Am devenit un om destul de împăcat cu el însuși, am trecut peste greutăți, am revenit din depresii, mă simt un părinte și o soție OK, dar cred că mai am atâtea de învățat. După multe texte, cărți și training-uri despre relaționare, comunicare, coaching, leadership, cred că reușesc de cele mai multe ori să mă port impecabil cu oamenii, cu diverse personalități, în variate medii. Dar cele mai mari greșeli le fac tot acasă, cu membrii familiei. Așa cum citesc în cărțile de psihologie: încalci mai repede regulile de comportament acasă pentru că ai tăi știi sigur că te iartă mai ușor, doar ești de al lor, nu? Și te iubesc necondiționat. Ei, cât e de greșit raționamentul acesta...Căci iubirea poate că este necondiționată, dar trebuie întreținută prin afecțiune, atenție, ascultare.

La câțiva ani după ce am devenit mamă, mi-am încălcat promisiunea din copilărie.  Am făcut-o pur și simplu uimindu-mă pe mine și apoi am și repetat. Cu vina de după, cu mustrările, cu îmbrățișarea, cererea de iertare. Habar nu am cum și de ce palma mea mi-a luat-o în fața gândului și a ajuns exact unde nu trebuia și nu a zburat spre vreo mătură ca să curețe agitată vreo mizerie imaginară sau pur și simplu în vreun colț de perete sau, și mai bine, spre propriul corp.

Aceste episoade rămân în mintea mea la fel de puternice ca atunci când eram copil și eu eram victima. Și mă uimesc acum cum mă comport câteodată ca mama în copilăria mea, dar în zilele ei proaste, când nu îmi era simpatică.

Știu sigur care sunt cauzele, după toate textele, cărțile și cursurile parcurse. Pot fi mai multe: imit modul în care am fost crescută (așa cum și mama a făcut-o la rândul ei), stresul cotidian și cel de la serviciu, perioade depresive, propria-mi nevoie de afecțiune, înțelegere, dezechilibre de toate felurile. Scenariul pe care îl scrie Vlad Stroescu aici îmi este foarte familiar: http://m.hotnews.ro/stire/18018822

Dar toate aceste explicații de cauze nu îmi scuză cu nimic, absolut cu nimic vina. Și nici nu mai contează că în cea mai mare parte a timpului fac activități calme cu copiii, le arăt afecțiune, ne iubim cu vorbe și fapte. Nu am scuze, tocmai pentru că eu citesc despre parenting, înțeleg toate raționamentele unei creșteri sănătoase, am o inteligență peste medie, cred. Și o educație tot peste medie. Și degeaba mi-a spus o prietenă, și ea măcinată de vina ei, că totuși copiii noștri știu că sunt iubiți. Eu mă gândesc la mine și, deși știu și simt că mama m-a iubit mereu, tot aș vrea să șterg amintirile acelea.

Vina care vine din comportamentul acesta prost, absurd, idiot, rău, chiar dacă s-ar fi întâmplat doar o dată, este pentru mine măcinătoare pe interior. Și din cauza aceasta nu cred că voi putea să spun niciodată că voi fi perfect mulțumită cu tipul de mamă care am devenit. Pentru că am atâtea de făcut ca să îmi repar vina. Chiar dacă nimeni din exterior, nici măcar copiii mei, nu-mi vor reproșa nimic.

E ceva vreme de când acest comportament nu mi-a revenit. Dar mi-a rămas tonul ridicat pe care îl folosesc când mă enervez în casă. Și cred că și tonul vocii este tot o formă de violență. Plus că cei din jur îl imită: Bela vorbește tare, Adrian, pe care când l-am cunoscut, acum mulți ani, îl consideram cel mai calm om de pe pământ, își iese din pepeni câteodată, iar Tomi se agită mai tare decât de obicei. Mi-am dat seama că deja depășesc limitele acceptate (dacă o exista limită acceptată pentru așa ceva), când m-am auzit folosind cuvinte drăguțe pe un ton dur, căci cuvinte urâte sau etichetări din fericire nu folosesc – cel puțin limita aceasta nu am trecut-o. Adică vorbesc ceva de genul: TE ROG FRUMOS, IUBITA, STRÂNGE ACUM JUCĂRIILE!!!

Ok, îmi spun. Stop joc! Trebuie să fac o schimbare. Nu pentru că avem un vecin deasupra apartamentului sau pentru că țara în care locuim acum are reguli mult mai dure în privința creșterii copilului (deși chiar aici am auzit două mămici care se întrebau foarte natural, cu exemple din casă, dacă bătaia ajută sau nu până la urmă, eu credeam că în țara asta se știe clar că răspunsul este NU și că nu mai pune nimeni întrebarea aceasta stupidă). Ci pentru că atunci când suntem calmi jucăriile sunt strânse de la sine, terapia lui Tomi merge foarte bine, Bela își domolește agitația și îl ajută și pe fratele ei să și-o domolească. Și pentru că pe termen lung, aș vrea să fiu prietenă cu copiii mei, aș vrea să facă și greșeli pe care să le ignor și din care să învețe, aș vrea să îmi ceară ei sfatul, nu să vin eu cu el, să aleagă să îl respecte sau nu și aș vrea să le cer și eu sfaturi pe care să le respect. Și aș mai vrea ca râsul să ne caracterizeze relația, nu frica. Și mi-ar mai plăcea ca ei să devină părinți (dacă și Tomi va reuși) mulțumiți de ei înșiși,  așa cum sunt eu în zilele mele bune.

Acum sunt în rehab. Am căutat pe internet soluții și cu ce mai știam și de la prietenele care trec prin aceleași procese de conștiință, iată lista mea:

·    În primul rând mi-am făcut curaj să scriu această postare. Ca să mi se facă rușine gândind-o, scriind-o, postând-o, văzând câți o citiți și ca să nu mai am motive să nu îmi respect promisiunile.

·    Funcționează foarte bine la mine, chiar mai bine decât trasul aerului în piept sau număratul până la 10, statul pe vine, la nivelul copilului. Așa deja nu mai ești pe poziție de superioritate și poți să vorbești calm, de la egal la egal. Ai în față un partener.

·    Cu Bela pot să am discuții în camera ei. Ca între oameni mari. Și pot deja să aplic cu ea reguli din coaching. Avem o problemă și o rog pe ea să găsească soluții ca să o rezolvăm. De obicei soluțiile ei sunt mai bune decât ale mele, desigur.

·    Am descoperit site-ul „murdariesimuci.com” ha ha! adică http://www.dirtandboogers.com/ și ghiciți ce campanie au de prin februarie: The Stop Yelling Challenge http://www.dirtandboogers.com/stop-yelling-challenge/ Cu sfaturi, kit-uri și un grup Facebook care a strâns de nici 7 luni peste 7000 de membri. Este singura comunitate din care fac parte și care mă întristează că are mulți membri, nu mă bucură...Adică nu îmi spune recomfortant: nu ești singură. Îmi spune mai degrabă că sunt mulți copii la care se țipă.

·    Am început să îmi decorez casa cu inimi ca în postarea aceasta, dar roșii -   http://www.dirtandboogers.com/simple-tip-to-stop-yelling-at-kids/, o soluție care merge foarte bine în cazul meu, pentru că sunt destul de vizuală ca învățare. Am nevoie de reamintiri în fața ochilor. Așa că, până îmi caut și o mantra, am decupat inimioare roșii. Am spus familiei ce sunt și Bela a zis să îi pun și în camera ei, să își amintească și ea că putem fi o familie mereu calmă și iubitoare. Inimile acestea se potrivesc și pentru că îmi aduc aminte că Bela m-a luat săptămâna trecută în camera ei pentru o “discuțieși mi-a spus că o sperie la inimioară când țip la ea și că nu îi place...Așa că acum am peste 20 de inimioare în plus în casă ca să îmi amintească că pot să zic și în șoaptă, ca să nu le sperii: Te rog frumos, iubita, strânge acum jucăriile.

Ca să închei într-o notă optimistă după ce mi-am dezgolit poate cea mai vulnerabilă parte a mea, tot căutând link-urile de mai sus am găsit și un chestionar cu întrebarea “Ești un părinte bun?” Am intrat rapid, cu teamă mare. Am găsit doar două întrebări: Îți iubești copilul? și Încerci să fii un părinte mai bun? Apoi: dacă ai răspuns la ambele întrebări Da, atunci ești un părinte bun. Printre rânduri am mai citit: Ceilalți părinți nici nu ar fi intrat să citească chestionarul acesta și nici nu își pun întrebarea dacă și ce trebuie să facă să fie mai buni. Uf, mă bucur că fac parte și din această comunitate. Și sper să mă despart cât mai repede de cei 7000.
 
 

2 comentarii: