duminică, 10 august 2014

Xilonen Ceremony - ritualul majoratului la fetele aztece


În Sacramento, weekend-urile și chiar și zilele săptămânii sunt pline de evenimente, majoritatea extrem de potrivite pentru familiile cu copii. Iar dacă nu ești bine organizat, adică nu știi din timp, nu ți le programezi în calendar și nu selectezi inspirat, pierzi experiențe frumoase.

Noi ieri, de exemplu, am pierdut venirea unui prieten al lui Thomas the Engine la Muzeul Trenurilor, pentru că ne-am trezit târziu. Cu o seară înainte fusesem la piscina unui club comunitar dintr-un cartier al orașului și apoi la o nocturnă cinematografică cu Lego Movie pe pajiștea din fața clubului, și am ajuns acasă frânți de atâta stimulare musculară și vizuală.

Dar nu-i nimic, ne-am spus, avem timp să prindem ceremonia cu dansurile aztece. În
capitala californiană, de fix 40 de ani, Maquilli Tonatiuh, un grup de danza, organizează Ceremonia Xilonen sau Ofranda de porumb, care simbolizează majoratul fetelor și cărora, la eveniment, le sunt anunțate regulile serioase de eligibilitate pentru un an de zile: să aibă note bune la școală, să fie voluntare pentru servicii comunitare și să participe la evenimente specifice pentru a învăța tradiții și dansuri indigene. Îmbrăcate diferit de ceilalți, în rochii albe cu flori colorate brodate, fără pene pe cap, dar cu coronițe din flori mari colorate, fetele cărora le este dedicată ceremonia sunt în centrul atenției cântăreților și dansatorilor adulți, dar și copii.  Tot Statul de Aur (California) este cunoscut pentru astfel de evenimente pe care le-au importat odată cu noii locuitori, chiar de la origine, din Mexic.

Despre documentarul Xilonen: Ceremony of Tender Corn lansat anul acesta, puteți citi mai multe aici: http://www.gtweekly.com/index.php/santa-cruz-arts-entertainment-lifestyles/santa-cruz-arts-entertainment-/5482-xilonen-ceremony.html

Mai presus de asta, tradițiile danza azteca au avut un rol important în mișcarea pentru drepturile lumii latine în America de Nord. „Most of our parents and grandparents experienced No dogs or Mexicans allowed. Finding something that was ours and really reaching back into an indigenous history – a history as the first people of this land – gave Chicano community a sense of empowerment.” Jenni Luna – California State University (via The Sacramento Bee)

Ce am văzut și auzit eu ieri într-un parc din centrul Sacramento se poate auzi și vedea mai bine din filmulețul și în fotografiile de mai jos. Într-un cuvânt pot spune că este “impresionant”. În și mai multe, pot marca doar câteva impresii. E fascinant cum peste 100 de oameni care vin din grupuri de dans din mai multe orașe și chiar din mai multe state, se pot sincroniza atât de bine pentru câteva ore pe an. Cercurile concentrice de oameni împănați, tatuați și colorați în toate nuanțele curcubeului, împrejmuiți de sfori și flori la fel de colorate, au un mister aparte, ca orice spirală sau labirint din orice cultură. Și aztecii, mă rog, urmașii lor, miros a tămâie – unii dintre ei aveau cupe cu tămâie fumegândă în mâini, iar la intrarea în cercul ritualului, sub o arcadă de frunze și flori, un bărbat costumat tămâia civilii, trasându-le corpul cu fumul îmbătător. Am văzut un copil de vreo 3 ani care dansa pe lângă cercul de dansatori profesioniști mai abitir și mai sincronizat decât un călușar oltenesc. Muzica dansurilor aztece este atât de banal de simplă, că parcă te sperie: la început un vuiet suflat de bărbați din cochilii mari de melci de ocean, niște tobe în mijlocul cercului și zdrăngănitoarele din păstăi de semințe din mâini și de la gleznele dansatorilor. Și totuși, sunetele devin atât de puternice că îți intră cu tot cu ritm în toate celulele corpului. Ceremonia asta durează câteva ore bune și se dansează încontinuu, pe arșiță, pe pământ, majoritatea fiind cu tălpile dezgolite, cumva cât mai aproape de condițiile originale în care strămoșii azteci ar fi desfășurat ritualul. Din când în când, ca la un maraton, li se mai aduc apă și bucăți de fructe, dar pauze nu sunt decât câteva secunde, când și toboșarii se odihnesc puțin, între două ritmuri.  Picioarele care zornăie sacadat și se învârt parcă din ce în ce mai repede, sunt ca de gazelă. Dansatorii și-au dezvoltat puternic mușchii, probabil după anii de practică, și după conformația corpului, bogăția costumației tradițională și faptul că sunt toți laolaltă, îți e și greu să deosebești femeile de bărbați.

A, și am mai aflat, căutând apoi pe google, că dansurile aztece sunt de fapt niște rugăciuni, aztecii fiind considerați de fapt și cei mai credincioși dintre amerindieni. Niște rugăciuni cinetice”, cum li se spune.

Tomi, fascinat de sunetul de tobe și de mișcări sacadate, a fost tot un zâmbet și o balansare. Bela a tot pus întrebări și ba nu mă lăsa să dansez, că cică nu noi trebuie să dansăm, ba căuta un loc cu umbră sau un cățel. A fost abordată de o fetiță care avea evident autism și care a vrut să danseze cu ea. Are de ceva vreme atracția asta pentru copiii cu autism prin locuri publice. Tomi a intrat și el în hora aztecă a celor două fete proaspăt împrietenite și s-au învârtit râzând până au amețit un pic.

Ieri mai era programat în oraș și Festivalul Bananei. Dar am zis să ne ducem să luăm prânzul și să ne stimulăm și noi mușchii cu o tură de înot în piscina de lângă bloc.










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu