luni, 18 august 2014

Sase luni fara profil de Facebook


Am renunțat la Facebook acum șase luni, într-o zi de 13. Numărul ăsta m-a urmărit toată viața, dar mi-a adus mai mult chestiuni pozitive. Am aflat că am luat examenul de admitere la liceu într-o zi de 13, m-am căsătorit pe 13, între mine și soțu’ este o diferență de 13 ani, zilele de naștere ale copiilor însumate fac tot 13 și aș putea continua cât pentru o postare separată pentru blog. Vorba unui prieten, cu un aer un pic ironic după ce mi-a ascultat toată înșiruirea: “Hai, măi Andreea, poți să scrii și o carte despre asta!”

Nu am ales ziua de 13 să îmi închid profilul de Facebook. Pur și simplu am făcut-o pe 13. Și cred că am făcut bine. Nu mi-a adus niciun ghinion decizia asta.

Relația mea cu Facebook-ul a început de la dezinteres la  plăcere, nevoie, a trecut prin dependență și sper că a ajuns unde trebuie: acceptare detașată.

Primul meu profil de facebook care acum un an și ceva avea peste 1800 de friends l-am primit de la sora mea de Crăciun, ca să intru și eu un rândul lumii. Câteva luni mi l-a administrat ea. Eu am început să intru de ziua mea când Oana îmi tot spunea că primesc zeci de urări de la oameni pe ‘’wall” și că ar fi frumos să le răspund și eu. Uau! Știți senzația zecilor și chiar sutelor de mesaje de ziua voastră pe wall, nu? Ei, asta m-a făcut să iau microbul Fb, baia aceasta de mulțime virtuală.

Primii ani au fost anii inocenți în care mă distram cu prietenii, comentam călduț sau glumeț la poze și postări, puneam și eu ce credeam de cuviință și de ziua mea mă bucuram din nou de baia de mulțime. Uau! Devenisem totodată dependentă de rețea ca să nu uit zilele de naștere ale prietenilor. Înainte aveam o agendă mică pe care o foloseam doar pentru asta. Acum era totul mult mai organizat, plus că așa aflam zilele de naștere ale mai multor oameni pe care era frumos să îi urez la fel de zilele lor. Și puteam să mă reconectez și cu oameni de care nu mai știam de mult, care erau departe sau poate foarte aproape, dar uitasem să ne căutăm.

Au urmat câțiva ani când am folosit Facebook-ul ca un canal foarte bun de advocacy și fundraising, pentru proiectele și nevoile organizației pe care am coordonat-o, în domeniul autismului. Plus că în general rețeaua este, fără nicio îndoială, un foarte bun canal pentru aceste obiective. Și poate crește solidaritatea. Doar că între timp, domnul Mark, the master and creator, a redus atât de mult posibilitatea ca paginile organizațiilor și firmelor să poată ajunge la fani fără a plăti publicitate, încât magia asta a Fb-ului a cam dispărut.

Apoi a intervenit dependența, mai ales în perioadele mele mei grele. Păi ce frumos veneau like-urile la postările despre ce mai fac sau comentariile la vreo fotografie. Și dacă nu vroiam să spun nimic nimănui, dar totuși simțeam nevoia să îmi împărtășesc emoțiile, puneam un link cu o melodie cu subînțeles pe wall și uneori îmi mai scria un prieten message: Ești bine? S-a întâmplat ceva?” Eu: Da, da, sunt OK. Bla bla.”

Au fost și polemicile pe facebook, am intrat și eu în câteva. Am încercat să demontez câteva acuze, minciuni sau să repar niște orgolii rănite, inclusiv pe al meu. Dar ritmul în care îmi scriam adevărul era mult prea lent față de ritmul răvășitor al cuvintelor comentatorilor “hateri” – am aflat tot de pe Facebook că așa se spune. Măi, dar asta nu se numește rețea de socializare? îmi spuneam. Nu are doar like-uri? Nu ne îndeamnă la positivism și optimism? Mi-a venit atunci de vreo două ori să ies total de pe Facebook. Am dat unfriend și block la vreo două persoane, mi s-a întors și mie comportamentul. Și am zis că vreau mai puțini “friends”. Dar mi s-a părut că aș răni oamenii dacă le-aș da unfriend. Așa că anul trecut mi-am făcut alt profil și i-am rugat pe cei care mă cunosc în realitate, prieteni sau colaboratori, sau cei cu care m-am cunoscut virtual, dar ne știm cât de cât, să îmi dea friend, dacă nu le-am dat eu deja. Acum am 670 de friends.

La puțin timp după m-am mutat cu familia în State. Facebook-ul mi s-a părut cea mai bună metodă să țin legătura cu prietenii. Dar dependența de fapt a crescut. Stăteam cu orele seara pe rețea, vorbeam cu prietenii, comentam, dădeam like-uri cu sutele (cred că dacă ar exista like la like, eu l-aș fi dat și pe acesta) și le vizualizam profilurile și vedeam cum viața în România continuă nestingherită și fără mine acolo, prietenii au aceleași bucurii, sunt ocupați profesional și personal, postează și socializează în rețea. Și sunt aproape unii de alții. Citeam și priveam cu nostalgie, dar și cu invidie pe comunitatea lor care și fizic le era aproape. O prietenă din Canada, emigrată cu câteva luni înaintea mea și care stătea și stă mult mai retrasă pe Fb îmi spunea că trece și ea prin aceleași trăiri și că probabil este ca atunci când te desparți de un iubit pe care încă îl mai iubești: îl urmărești de departe și ești invidioasă că e bine, fericit, are o altă relație. Dar pe tine asta te ține încă legată de el și te împiedică să își refaci viața. Noi aveam nevoie să ne integrăm în noua noastră țară, să îi cunoaștem cultura, să ne facem o nouă rețea socială, să trăim acum și aici. Și nu puteam să facem toate astea pe Facebook.

Pierdeam timp și ziua, dar mai ales seara, și nu făceam mai nimic ca să îmi fac o rețea fizică de cunoștințe și experiențe reale în noua mea lume. Plus că în timpul zilei inevitabil, rețeaua îmi lua din timpul petrecut cu copiii. Și că era fals să îmi trăiesc viața socială doar virtual, să îmi iau motivația din like-uri. Așa că pe 13 februarie mi-am închis profilul, să îmi demonstrez că se poate și fără.

Ce am făcut după ce mi-am închis Facebook-ul? Păi cam după o oră am intrat în panică pentru mi-am adus aminte că nu pot să ies de tot, pentru că administram pagina Fb de la firma unei prietene. Eram deci legată de rețeaua lui Mark. Acum ce fac? mi-am spus. M-am culcat foarte devreme în seara aceea, la 8, ca în copilărie. Lasă, că mă gândesc mâine la asta. Am vorbit cu prietena mea și cu acordul soțului, am devenit administrator de pe profilul lui.

Ce s-a mai întâmplat? Deși credeam că mulți îmi vor duce lipsa, doar vreo 12 prieteni au observat absența mea virtuală (ha, cum sună!) și s-au arătat îngrijorați căci majoritatea au crezut că m-au supărat cu ceva și i-am șters din listă, nu le venea să creadă că eu aș putea să ies vreodată din rețea, așa că li se părea mai plauzibilă prima variantă care mie mi se părea abracadabrantă. Unul mi-a spus glumind că nu va mai avea activitate pe home-ul” profilului lui care era plin mai mult de postările mele. Două prietene m-au implorat în toate lunile astea să reintru, alte două s-au arătat uimite de ieșirea mea și la puțin timp au ieșit și ele. Am trecut cu bine și peste ziua mea fără baia de mulțime virtuală. M-au felicitat mult mai puțin prieteni, de fapt și-au adus aminte de mine cam toți cei care și-ar fi adus aminte și înainte de Facebook. Am ratat și eu cred că destule zile de naștere. Dar sper că am fost iertată.

Ce am făcut cu noul timp câștigat? Am reînceput să citesc mult. Sau de fapt să citesc cu adevărat după o pauză de câțiva ani în care am citit doar cărți tehnice, mai ales despre autism. Am descoperit cărți minunate, mi-am făcut mie și familiei abonament la biblioteca publică din Sacramento. Mi-am deschis acest blog și am început să scriu pentru că trăiam emoții și experiențe pe care vroiam cumva să le împărtășesc cu prietenii de care îmi era dor. Am văzut și revăzut multe filme bune. Am trăit mai mult experiențele cu copiii. Am fost la mai multe activități în comunitate. Am făcut mai puține fotografii, însă, ceea ce mi-a ridicat serioase semne de întrebare. De ce le făceam, de fapt? Ca să mă laud cu ele pe facebook?  Ar fi trist...

În aceste șase luni, am intrat totuși săptămânal pe rețea, uneori chiar mai des. Dar am încercat să îmi schimb comportamentul. Eram nevoită, nu puteam să dau like și comment ca Adrian Sorescu”. Așa că, deși mă mâncau mâinile și trebuia să îmi ascund interesul sau eu știu ce altă emoție, am ignorat, am trecut fugitiv, mi-am văzut de administrarea paginii, am mai derulat o poză-două de la vreun prieten comun, am mai citit o știre, am mai deschis un link și apoi am ieșit repede. Am chat-uit cu prieteni de pe profilul soțului și m-am distrat când prietenele erau cam blocate când primeau de la Adrian mesaje care începeau cu “drăguță”, „păpușă”, „iubi” sau chiar și cu „draga mea”. Cu sora mea conversam chiar în trei, eu de pe un laptop, Adrian de pe altul. Oana ne spunea câteodată că este foarte interesantă discuția noastră în care ea încearcă să ghicescă cine ce zice.

Mi-a fost greu și mi-a fost dor și mai mult. Cel mai greu a fost fără like-uri, fără confirmări. Mi-am dat seama însă că Facebook-ul este o falsă sursă de creștere a stimei de sine. Și că nu este de fapt o rețea de socializare, ci mai degrabă de comunicare, de informare.

Am vrut să postez acest text pe blog chiar pe 13 august, la fix 6 luni fără profil. Și mi-am făcut lista cu ce vreau să scriu în postare. Mi-am dat seama că de fapt ce nu îmi plăcea la Facebook era dependența mea de el, timpul pierdut. Că sunt Ok cu Facebook-ul pentru ceea ce aduce la nivel utilitar: chat-ul, informații în timp real, dar pe care trebuie să le filtrezi. Și că în realitate, eu nici nu am stat departe de Fb în perioada asta, deci aș putea să intru din nou. Eram încrezătoare că mi-am schimbat comportamentul și că nu voi mai ajunge la dependență. Și am amânat postarea, căci altceva era urgent să scriu. Robin Williams murise și asta m-a determinat să mă elibereze de niște amintiri.

Mă săturasem să îi întreb pe sora și soțu’ dacă le-au plăcut postările mele de pe blog și să îi rog să le pună ca link pe profilurile lor de Facebook. Știu, are dreptate William Zinsser care spune It’s a privilege to write for one other person. Do it with gratitude and with pleasure.” Dar cum să ajung să am măcar un cititor dacă nu află nimeni de textele mele? Aveam nevoie de libertatea de a ajunge eu direct la prietenii mei. Așa că în ziua aceea, după ce am scris, mi-am redeschis profilul.

S-au bucurat mulți. Mai mulți decât cei care îmi spuseseră au observat că am lipsit. Am promis că voi intra mai rar, că voi fi mai discretă. Dar fix în ziua aceea m-a provocat o prietenă să postez timp de 5 zile chestii pozitive din viața mea cotidiană. Aoleo, zic! Așa că a trebuit să postez în fiecare zi ceva. Dar mi-am promis că voi intra mai rar. Voi intra să postez ce scriu pe blogul meu sau ce perle i-am mai transcris fetei mele pe blogul ei, să mai pun o poză din când în când, să mai aflu vești în timp real, voi intra să derulez rapid ce mi-au mai făcut prietenii și prin ce emoții au mai trecut, ca să le împărtășesc cu ei. Dar îmi cer scuze dacă nu mai dau like-uri și comentarii așa cum dădeam odată. Și nu mă supăr nici dacă nu mi se întorc la fel. Am o listă interminabilă de cărți pe care vreau să le citesc, o listă la fel de mare de feluri de mâncare pe care trebuie să le învăț a face pentru ai mei, de curând am făcut un program de activități de făcut cu copii și l-am pus pe un perete real (nu virtual!) ca să nu am scuze să nu îl respect. Și sunt avidă după discuții cu prietenii de departe pe skype sau pe mail, mai ales că mi se pare mai intim și mai personal. Dar și mai dor îmi e să stau la discuții și să ies în mod real, clasic cu prietenii. Chiar dacă metoda asta este veche de când lumea.

Și îmi place mult să văd luna pe cer, să urmăresc cu ochii mari un colibri în zbor sau să privesc din mașină o căprioară care traversează sfioasă strada cu puiul ei. Nu aș fi observat toate acestea dacă aș fi stat ca de obicei cu nasul în mobil ca să mai văd ce se întâmplă în rețea.  Mi-am dat seama că viața de fapt nu se trăiește pe Facebook.


2 comentarii: