vineri, 29 august 2014

O romanca si un grec: doi infractori la Muzeul de Istorie

Am scris acest text în 2002. L-am recitit astăzi și pentru că am râs, de data aceasta mult mai detașat, adică mai mult de mine, decât nervos ca acum 12 ani, m-am hotărât să îl fac și mai public. Atunci l-am trimis pe mail cercului meu de prieteni. Sunt sigură că între timp lucrurile stau altfel, adică mult mai bine, la Muzeul Național de Istorie din capitală. Poate și pentru că atunci am trimis exact acest text directorului muzeului, împreună cu o scrisoare în care mă scuzam pentru tonul glumeț, dar că eu cred că trebuie să facă schimbări dacă vrea să aibă vizitatori străini și că e păcat de prestigiul instituției. Ei, mă alint, nici măcar nu știu dacă a citit scrisoarea....Nu am primit niciun răspuns.

***
 
Am un prieten grec din legendara Creta, care m-a vizitat de curand. O vizita pe care am incercat s-o planific in detaliu si cu puncte turistice cat mai variate, desi timpul nu prea imi permitea multe - prietenul a stat doar o saptamana in Romania. Am avut insa noroc si toate micile calatorii s-au sincronizat, iar o intamplare fericita a facut ca vizita sa sa coincida cu nunta unei prietene romance si comune, care locuieste tocmai in Iasi. Asadar, in vreo cinci zile am facut aproape jumatate de tara si, aruncandu-ne bagajele din tren in autocar, din autocar in masina si iar in autocar, am facut un traseu care mi s-a parut minunat chiar si mie (prin unele locuri nu mai fusesem de vreo 11 ani). Bucuresti-Iasi-Rm. Valcea-Olanesti-Calimanesti-Cozia-Curtea de Arges-Vidraru. Ah, frumoasa tara avem!…

Toate bune si frumoase. Ne-au mai ramas doua zile pentru Bucuresti, cam putin pentru o capitala destul de frumoasa, zic eu. O plimbare prin centrul istoric, pe Lipscanii cu „tavernele” romanesti, prin anticariatele prafuite de istorie si la Hanul lui Manuc, la o cina cu cantec si o furtuna racoroasa. Asta pentru prima zi. Il vedeam impresionat de tot ce vedea, auzea, gusta….Ma simteam multumita si mandra. Mai era o zi. L-am lasat singur sa viziteze Casa Poporului, care nu putea decat sa-l impresioneze la randu-i si am incercat sa-mi vad si de responsabilitatile de serviciu. Dupa amiaza ne-am intalnit ca sa vizitam impreuna Muzeul de Istorie (prietenul meu e pasionat de astfel de locuri).

Am fost de cateva ori la acest muzeu si am plecat intodeauna multumita de acolo, desi partea de prezentare a istoriei mi se pare lasata in paragina…Ramane insa partea cu tezaurul care nu poate decat sa fascineze (iar alegerea fundalului violet pentru exponatele din aur mi se
pare o gaselnita foarte inspirata, pe care nu am am gasit-o in nici unul dintre muzeele celorlalte cateva tari pe care le-am vizitat). Si mai este Columna lui Traian... Nu putea decat sa-i placa prietenului meu si sa-i spuna mult mai multe lucruri decat stiam eu (din pacate, istoria nu a fost niciodata materia mea preferata la scoala).

Era o dupa-amiaza caniculara (orele 16:30) si ma gandeam cu bucurie la racoarea cladirii muzeului. O vizita placuta prin istoria Romaniei…Dar n-a fost sa fie…

Intram si o iau spre dreapta unde stiam ca e casa de bilete. Suntem luati in primire de unul dintre gardieni:
- Unde mergeti? Casa e in stanga.

Ne reorientam directia. Se mai schimba lucrurile, chiar se modernizeaza, imi zic eu vazand casa de bilete transformata intr-un cochet magazin de suveniruri. Suntem luati in primire de o tanara plictisita care tocmai incuiase „buticul” si statea la o vorba cu gardienii. Platim (biletul e mai ieftin deca ma asteptam). O intreb daca putem sa vizitam intai Tezaurul. “Nu puteti, este inchis de ieri pana maine”, imi raspunde si mai plictisita. Ce ghinion, imi zic. Asta e. Vad ca usa dinspre Columna lui Traian e deschisa si ii spun cretanului sa ma urmeze. Acelasi gardian ne opreste din drum:
- Unde mergeti?
- Vizitam Columna.
- Nu se poate. E inchisa pentru restaurare. Puteti vizita doar parterul si etajul unu. Si etajul doi, unde e istoria moderna, e inchis. Dar va rog ceva. Noi la ora 5 cam inchidem muzeul. Pe la 5, 10 se inchid toate salile. Asa ca va rog sa va grabiti, imi spune cu o grimasa in forma de zambet.
- Dar pe program scrie ca la 6 inchideti, d-aia am venit la ora asta, ca stiam ca avem timp sa vizitam tot, ii raspund nedumerita.
- Pai la 6 trebuie sa evacuam noi, angajatii, toate salile si… sunt foarte multe.
- Atunci scrieti ca programul de vizitare e pana la 5, ii spun indepartandu-ma si il las sa vocifereze pe hol.

Incerc sa ma linistesc si prietenului meu inmarmurit ii traduc ca trebuie sa ne grabim (motivul nu-l prea stiam nici eu…).

Intram in adevaratul muzeu. La intrare, pe usa, o inscriptie veche de cand muzeul ne spune ca n-avem voie cu aparate de fotografiat si ca trebuie sa le lasam la intrare. Ii spun prietenului sa-si bage aparatul in geanta. Se conformeaza.

Intram asadar in istoria Romaniei, prin „epoca de piatra”. Cretanul e de la inceput interesat de niste amfore. Ma intreaba ce reprezinta. Caut repede inscriptia. Surpriza, nu au nici o inscriptie si descopar ca asta e o regula aproape generala in muzeu, cu cateva exceptii de inscriptii in romana si cam 20% traduse in engleza, franceza si…chiar in germana! Ce l-a
apucat pe prietenul meu sa ma intrebe tocmai despre cele care nu au explicatii?!. Improvizez ceva si intram in cealalta sala. O surpriza placuta: suntem intampinati de celebrul ganditor de la Hamangia si….sotia”, expusi intr-o vitrina luminata. Ii spun repede cretanului ca sunt niste statuete foarte importante si foarte vechi si ii traduc inscriptia (aveau asa ceva!). Si fara sa ma gandesc prea mult, ii sugerez sa faca o poza…sau poate nu?! Nu era nimeni prin preajma. Cu stangacie si nehotarare, scoatem aparatul si facem repede o fotografie, cu blitz, binenteles. Lumina, si poate si soaptele noastre complice, o fac atenta pe supraveghetoarea din cealalta sala care vine spre noi alarmata.
- Aratati-mi bonul ca ati platit taxa de 50.000 lei pentru folosirea aparatului foto!!!!
- Pai, stiti ca nu stiam ca trebuie….incerc eu sa o dreg vinovata. Dar nu mai facem. Va promitem.
- Nu se poate! Va rog sa va duceti la intrare si sa platiti!
- Nu putem sa va platim dvs? Vom pierde timp daca ne intoarcem si ne-au spus de la intrare ca la 5,10 inchideti muzeul..
- Nu se poate. Avem reguli, exista un sistem…

Asta e. Iesim. Cretanul (balcanic, deh….) imi spune sa ne ducem la etaj si sa sarim peste „epoca de piatra”. Oricum nu mai aveam chef de poze. Si ca in filmele cu James Bond, urcam scarile ca doi infractori, ne strecuram pe langa supraveghetoarea de la usa si, in sfarsit, intram usurati in alta epoca. Interpolul, ma scuzati, supraveghetoarea de la parter,  dupa noi:
- Va bateti joc de mine? Vreti sa chem gardianul?
Nu prea vrem…Ii explic cretanului ca e musai sa ne ducem la intrare. Supraveghetoarea ne insoteste hotarata. Prietenul meu imi spune ca vrea sa plateasca si sa plece. Incerc sa salvez situatia si sa calmez spiritele. In engleza spun ca nu cred ca e bine, in romana incropesc o conversatie politicoasa cu Cerberita noastra si aflu ca Tezaurul e inchis pentru o sedinta foto (la intrare scria ca e in curatenie, dar …), ca sunt prea multe sali si de aceea inchid asa de repede si ca daca platim cei 50.000 lei putem sa fotografiem ”toata istoria”! Uau!!!

Ne intalnim iar cu plictisita de la „butic”. Ii platim si o intreb unde scrie de celebra taxa foto. Imi raspunde pe un ton…plictisit?, a, nu, chiar nervos, ca ar fi bine sa citesc toate anunturile cand vizitez un muzeu si ca asa e in orice muzeu din lume. Ii raspund si eu nervoasa, desi nu credeam ce spuneam, ca am fost si eu in alte tari si n-am intalnit asa ceva….Si acum inapoi in istorie. Gardienii ne privesc cu interes. Si noi pe ei.

Incepe aventura fotografierii. Pai daca putem sa facem poze cu toata istoria Romaniei, sa ne conformam, nu?! Cretanul tine mortis sa se imortalizeze intre niste amfore, cu chitanta de taxa de fotografiat in mana. Zis si facut. Si tot asa in fiecare sala. Numai ca ni se pregatea altceva….Observam ca in momentul in care parasim vreo sala, luminile se sting, iar supraveghetorii se strang, grupuri-grupuri si ne urmeaza de la distanta, spre iesire (care o fi aia…). Venise ora cinci, ora inchiderii. Ne facem ca nu intelegem si  nu ne grabim vizita. Mai zabovim pe la vreo vitrina cu sabii medievale, mai facem o poza cu harta revolutiei de la 1821 (un alt moment al complotului romano-elen…) Supraveghetoarele dupa noi, cu copii, cu pungi de la supermarket in maini. Apar si niste gardieni….

Gasesc o fotografie cu closca cu puii de aur. Ii explic „colegului meu de arme” ca este  piesa cea mai importanta a tezaurului…pe care nu a avut norocul sa il vada. Merita o poza, nu? Cand sa apese pe „tragaci”, se aude un tipat de la o alta Cerberita:
- Ce faceti? Cate poze faceti? Taxa este doar pentru o fotografie! Si ati facut deja una cand v-a prins colega la parter.
- Cum, doamna, va bateti joc de noi? Uitati ce scrie pe chitanta: „fotografiere istorie”. Dupa ce ca aveti tezaurul inchis, nu avem voie sa facem o fotografie fotografiei unei piese din tezaur? ii raspund enervata.
- Care-i vina mea ca ati venit azi? Veniti poimaine! O poza e aici 50.000 lei. Dar faceti, ce mai pot zice….(un coleg o linisteste si ii spune ca taxa e generala).

Cretanul cauta o aprobare in ochii mei. Ii spun, pe un ton rastit (imi cer scuze ulterior) sa faca poza si o face, cu un zambet sincer pe fata. Eu nu am chef de zambete si fara sa ma uit la grupul de „ghizi”, le spun indignata:
- D-aia nu aveti turisti, ca va purtati atat de urat cu ei!

Cerberita se simte jignita si imi spune ca sunt impertinenta. O las sa vocifereze si ma plang si de faptul ca ne simtim dati afara, desi stiam ca muzeul se inchide peste o ora…Dar trebuie sa-i intelegem si pe ei, muzeul e mare (desi o jumatate e inchis pentru te miri ce) si nu pot sa astepte dupa doi vizitatori….

Ne continuam traseul si ajungem unde nu se putea mai bine, in sala lui Vlad Tepes. Prietenul meu isi recapata interesul pentru cateva minute. Sub portretul lui Tepes Doamne scrie ca originalul se afla intr-un muzeu din Austria. Prietenul meu, mult prea curios, ma intreaba de ce. Nestiutoare, o intreb la randul meu pe supraveghetoare, o tanara bruneta cu geanta pe umar. „Nu stiu”, imi raspunde si isi indreapta mana spre intrerupator. Era ora stingerii... Prietenul meu nu e surprins de raspuns. Trecem in viteza prin ultimele sali si iesim. In urma noastra auzim soapte si parca rasuflari de usurare.

Imi exprim indignarea si scuzele fata de partenerul meu. Imi spune zambind ca am avut prea multa rabdare cu „ei” si ca ar fi trebuit sa plecam de la inceput. Incep sa le gasesc scuze: „Stii, au salarii foarte mici…”. „Dar ce vina avem noi?”, imi raspunde. Nu pot sa-i zic decat ca are dreptate.

La iesire, troneaza o sculptura cu inscriptia „Monumentul Unirii”: un taur invinge un vultur. Cretanul curios ma intreaba ce reprezinta vulturul. Mai fac o incercare si o intreb pe o alta supraveghetoare, (parca o vazusem in sala lui Tudor Vladimirescu), care se indrepta grabita spre iesire (probabil „familie mare, renumeratie mica”). Imi spune din mers: „Uitati-va pe inscriptie! De unde sa stiu?!”

Bustul lui Cuza ne priveste impietrit. Langa el, un gardian ii arata celuilalt capacitatile noului lui mobil. Iesim tacuti. Imi vine sa-i traduc prietenului meu cretan gluma cu „Frumoasa tara, pacat ca-i locuita”. Dar cred ca nu-mi mai gasesc cuvintele in engleza. Si era materia mea preferata la scoala…

***
Și continuarea zilei, bonus pentru cititorii care au avut răbdare până aici.

Si pentru ca orice lucru neplacut trebuie sa aiba o continuare pe masura, iata ce ni s-a intamplat in seara aceleasi zile.


Cretanul trebuia sa plece cu un tren spre Sofia in jurul orei 20. Am ajuns in graba in Gara de Nord si aflam, fara sa ne mai surprinda, ca trenul are o intarziere de 2 1/2 ore. Venea de la Moscova, deci de la rusi era vina si parca ma simteam mai bine:)

Ne hotaram sa lasam bagajele in gara si sa plecam pentru o scurta promenada in Cismigiu unde nu ajunsesem. Cretanul isi da seama ca nu mai are bani, dar il conving sa nu-si mai scoata de pe card, crezand ca ne vom descurca cu maruntisul de care dispuneam eu in acel moment.

Trec cele 2 ore si ne intoarcem in gara, doar cu trei mii de lei in buzunare. Cretanul simte nevoia sa mearga la toaleta (doar oameni suntem....) si ma roaga sa-l indrum spre locul cu pricina. In momentul acela ma apuca rasul (un ras nervos, evident) - imi adusesem aminte ca in Gara de Nord mersul la WC se plateste.
 
- Ma duc la MacDonalds pe gratis, imi zice prietenul.
- S-o crezi tu, ii spun razand. Astia de la Mac nu au WC tocmai pentru a te duce la vecini, unde platesti.

Ne hotaram sa ne incercam norocul. Poate taxa este 3000 lei, cat mai aveam noi.

Ghinion (oare a cata oara in acea zi?!): taxa era 4000 lei!!! Ma apuca iar rasul acela isteric si nervos. Prietenul meu observa ca "Cerberita" WC-ului public incaseaza banii la o casa de marcat. Imi spune razand ca daca are asa ceva, poate are si aparatul pentru visa card, deci poate sa plateasca. Acum rad si mai copios!

Femeia ne observa si imi zice:
-Va apuca rasul, hei?! Va uitati la pret si va hliziti!!!

Ii explic situatia si ii traduc intrebarea prietenului, adica daca accepta carduri.
Imi zice zambind ca nu se poate, ca aici e Romania si sa nu-mi bat joc...totusi.
Din WC iese o doamna care rade la randul ei si care ne intinde 10.000 lei.
-Luati aici, ne zice. Am auzit conversatia. Si pastrati restul.
Cretanul ii multumeste in engleza, romana si parca si in...greceste.

Ei, daca pastram restul, ma gandesc bucuroasa, prietenul meu isi va putea lua si o inghetata de 5000 de la Mac. Dar, nu, caci primim rest 2000 lei. Ma uit mirata la femeia de la casa de marcat.
-Pai, doar el are nevoie. Eu il astept, ii zic.
-Haideti, domnisoara, mai faceti si nazuri. Am marcat deja bonul. Asta e. Intrati si dvs. Nu pot sa va dau banii inapoi. Avem camere de vederi aici si ma vede seful.
 
Ce mai pot zice. Mai trag o portie de ras. Prietenul meu, care ne intelegea din priviri conversatia, imi spune sa-i traduc ca o roaga sa-l tina minte si sa-l lase inca o data, mai tarziu, ca cine stie cand va sosi trenul. Si a sosit...peste 4 ore...
 
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu