sâmbătă, 2 august 2014

Loc pentru urlat la nervi

Mutarea într-o altă țară este o experiență dură. Implică atât de multe schimbări în viața ta, la nivelul tuturor treptelor nevoilor “lui Maslow”, încât de multe ori ai senzația că o poți lua pe câmpii. La figurat, că la propriu deja ai făcut-o.

Primele 2-3 săptămâni după ce am ajuns în America au însemnat pentru mine una dintre cele mai grele perioade din viața mea. Ca intensitate, aș putea-o compara ușor cu perioada după diagnosticul de autism al lui Tomi sau cu lunile de depresie prin care am trecut acum  patru ani.

În România munceam mult, de la birou și de acasă, și locuiam cu mama. Așa că, invidiată de prietene, mama era cea ne gătea, ne făcea treburile prin casă, listele de cumpărături, ne uda și creștea florile și gazonul, stătea cu copiii când întârziam la serviciu sau când plecam la vreun curs sau vreo conferință. În America nu am mai avut și nu am pe nimeni care să mă ajute cu toate astea. Așa că, după câțiva ani în care uitasem, a trebuit brusc să îmi aduc aminte cât trebuie lăsată friptura la cuptor, cum se sortează cel mai bine rufele, ce trebuie pus în ciorbă și în ce ordine, cum e să stai cu doi copii zile și zile în șir, 24/7, că Bela nu face mai mult de 30 de secunde pauză de vorbit, cum e să dormi cu Tomi în pat și să îl faci să și doarmă 8 ore încheiate, și alte și alte lucruri după care de fapt tânjisem tot ani de zile – să stau mai mult cu familia mea, să fiu mai mult mamă, să lucrez de acasă. Și iată, Doamne Doamne fusese generos: mi le dăduse pe toate deodată. Și peste toate astea, trebuia să mă adun să mă adaptez și să îmi ajut și membrii familiei să se adapteze la schimbarea totală de peisaj, în toate detaliile posibile: locuri, oameni, obiceiuri, limbă, școală, reguli.

Așa că, în primele săptămâni am trecut prin zeci de eșecuri sau lipsuri. Și tot atâtea încercări de adaptare și (re)învățare. Am căutat disperată ingrediente pentru mâncare. Jumătate nu găseam pentru că totul era nou, de la nume sau ambalaj la gust, de la raioane la magazine în sine. Iar jumătate nu reușeam eu să le combin sau pur și simplu să le gătesc. Degeaba îmi tot dădea mama sfaturi pe net cum să pregătesc legumele pentru ciorbă, la final nu avea nici măcar aspect de ciorbă. Mă justificam mamei, resemnată: Aici legumele nu au același gust. Cred că de la hormoni. Bela nu justifica nimic. Spunea pur și simplu: Este cea mai proastă mâncare pe care am mâncat-o în viața mea.” Tomi nu spunea nimic, dar nu se apropia de farfurie, Adrian mânca, dar tăcea.

Am stat în primele 3 săptămâni în casa unui prieten și am folosit minicamioneta lui pe post de mașină zilnică. În locurile minuscule din spate stăteau Tomi și Bela, prinși în scaune pentru copii și lipiți la propriu de scaunele noastre din față. Ne-am căutat un apartament de închiriat și am aflat atunci pentru prima dată că în State ești ceea ce spune credit score-ul că ești. Adică ești evaluat după ce venit și avere ai, ce datorii ai în bănci, cu ce regularitate îți plătești ratele, dar și facturile la curent, telefon etc, și desigur ce cazier ai. Și ți se face scorul nivelului tău de încredere pentru cei din jur, scor în funcție de care poți închiria sau poți cumpăra în rate orice. Noi eram 0 (zero), nu aveam niciun istoric de niciun fel în America, și pe cuvânt dacă mă linișteau în vreun fel cei care ne spuneai că mai bine ai scor 0 decât unul negativ. Noroc cu prietenul la care stăteam și care, la aproape 80 de ani, are un scor foarte bun. Și noroc că am găsit un complex cu apartamente avantajoase și unde se acceptau și cosemnatari. Dar această experiență a fost încă un stres în plus și o surpriză frustrantă.

O altă surpriză a venit din căutarea noastră de casă, deși fusesem avertizați. Câțiva prieteni din România,  care, ori trecuseră prin experiența noastră, ori erau americani, ne-au spus că apartamentele nu sunt mobilate. Și mare dreptate au avut. Așa că, după ce nu am dormit câteva nopți obișnuindu-ne cu ideea unei mari găuri financiare și făcând calcule după calcule fără a ajunge la un total de sub 2.000 de dolari, am luat camioneta prietenului nostru, cei doi copii din dotare, și am făcut vreo 20 de drumuri la Ikea și la magazinele de second hand din te miri ce cartier de Sacramento. Dar, ce să zic, noroc că aveam camioneta, Ikea - printre singurele elemente stabile din viața noastră aici, căci arăta identic cu cea din Otopeni, și magazinele second hand, bună invenție.

Și eu și Adrian aveam nevoie urgentă de timp pentru noi, ca să ne odihnim, ca să vorbim și discuții de adulți, ca să știm ce mai trebuie făcut ca să ne descurcăm în lumea cea nouă și să ne și hotărâm dacă ne place și merită să facem toate aceste eforturi. Și speram să îi înscriem pe copii la școală cât mai curând, ca să avem diminețile pentru noi. Dar și acesta a fost un proces lung. Întâi aveam nevoie de o adresă, de o locuință, apoi Tomi trebuia să treacă prin evaluări pentru a primi educație specială, iar Belei trebuia să îi găsim, ca printr-o minune, un loc la o grădiniță publică, adică gratuită, în condițiile în care nu există foarte multe locuri, căci nu e un pas educațional obligatoriu până la 5 ani, și căutând într-o perioadă nepotrivită - la o lună după începerea anului școlar. Bela a avut noroc, i-am găsit un loc chiar aproape de noua noastră locuință, după 3 încercări. Doar că programul dura până la 11. Ei, mi-am spus resemnată, sunt bune și 3 ore pe zi doar pentru noi. Dar nici bucuria asta nu a fost prea lungă. Bela nu știa engleză și nici nu vroia să respecte rutina, ori din încăpățânare, ori din dorința naturală de a se juca liber sau pur și simplu pentru că avea nevoie de atenție – nu înțelegea de ce nu poate să își facă prieteni, de ce nu o înțeleg colegii sau ce îi tot spune doamna educatoare. Și ca să fie acceptată, ni s-a spus că unul dintre noi trebuie să facă voluntariat, să îi fim ajutor la clasă. Buuuun....

***

Mă întrebau prietene din România ce fac și le spuneam că îmi vine să urlu de câteva ori pe zi. Și că nu am unde. Că dacă m-aș duce în stradă sau dacă aș face-o în casă și aș fi auzită, cine știe în ce necaz aș intra cu toate legile americanilor.

Până când ne-am mutat în apartamentul nostru. Și am cumpărat, pe lângă mobilă și tot ce e strict necesar ca să o iei de la zero, un coș mare de nuiele pentru rufe, maro închis. L-am luat de la un magazin second hand, din rețeaua Goodwill (unde americanii își donează lucruri aproape în perfectă stare, pentru ca angajații, de multe ori persoane defavorizate, să aibă un loc de muncă). Și deși arăta de parcă nici nu ar fi fost folosit, am zis să ii spăl husa. Mi-am băgat aproape de tot capul în coș și am tras-o ca să o scot. Și am găsit sub ea un card mic, adică ce vedeți în fotografie. Ce or fi uitat oamenii ăștia aici? Am văzut întâi o vrăjitoare stilizată. A, vine Halloween. Am întors-o și scria: Provocare! Îndrăznește, bagă capul aici și urlă tare ca o vrăjitoare!” M-a pufnit râsul. Îmi găsisem locul de urlat la nervi și unde să îmi spun toate ofurile fără să deranjez pe nimeni. Căci la cât de adânc era coșul, urletul era sigur amortizat; era ca și cum aș fi urlat cu capul afundat într-o pernă, dar fără să mă simt sufocată. Deci chiar e adevărat că trebuie să fii atent la ce îți dorești. Căci ți se poate îndeplini visul. Am făcut o probă de urlat în coș. Mare ușurare! De atunci nici nu mi-a mai venit să urlu. Mâncarea mea a prins gust, produsele în supermarket le pot găsi și cu ochii închiși (așa cum făceam în Cora Pantelimon), hainele le spală chiar și soțul (și a învățat să facă și mâncare), Bela a învățat să tacă atunci când se uită la desene și vorbește engleză cu un accent american, Tomi a fost evaluat cu empatie de vreo 5 comisii până acum și a primit acces la multe servicii și doarme bine, amândoi merg la școală în prima parte a zilei. Și petrecem tot mult timp împreună. Cardul stă bine în același loc. Coșul mă așteaptă oricând am nevoie de o ușurare.

Acum, partea și mai interesantă e că pentru postarea aceasta am făcut, după luni de zile,
poză cardului și am rămas cu ochii holbați când am văzut că mesajul era altfel: “Ieși afară și urlă ca o vrăjitoare, cât poți de tare!Și atunci cum de am văzut altceva? Răspunsul mi-a venit la câteva zile, din legenda unei fotografii de la People of New York. Doi domni prezentabili stau pe po bancă în Central Park: "We're eye doctors." "What's something about the eye that most people don't realize?" "The eye doesn't see. The brain sees. The eye just transmits. So what we see isn't only determined by what comes through the eyes. What we see is affected by our memories, our feelings, and by what we've seen before."

Aha, deci îmi doream un loc pentru urlat și asta am și văzut cu gândul, nu cu ochii. Dar e Ok, îmi ajunge coșul chiar dacă eu i-am găsit întrebuințarea asta, nu vreo mână providențială. Curaj de vrăjitoare încă nu am ca să urlu afară.

***

Apropo de ai grijă ce îți dorești”, aici mi s-au mai adeverit câteva dorințe. Într-o zi eram prin centrul Sacramento-ului, în pauza unui seminar care nu oferea și prânz, și am cumpărat un sandwich din cel mai apropiat loc. A fost oribil la gust și mi-a consumat și toți banii din portofel. Am ieșit dezamăgită cu gândul la un desert care mi-ar fi anulat sigur greața din gură, dar pe care nu mi-l permiteam. Pe stradă mă oprește un tânăr lângă o masă cu înghețată pe băț. „Have one,” îmi spune.” Îl refuz printre dinți, deși înghețata aia de ciocolată cu alune arăta apetisant. Insistă: “It’s free!” Aveau promoție și dădeau trecătorilor câte o înghețată gratuit. Am luat-o cu un zâmbet larg și tâmp pe față. Și mi se mai întâmplă ca de câte ori îmi doresc să văd sau să revăd câte vreun film, să îl prind difuzat la TV, în timp de butonez plictisită și derulez ca un robot canal după canal. Așa mi s-a întâmplat cu Fill the Void, Kramer contra Kramer, 4th of July, Kalifornia. Iar filmele acestea nu au rulat totuși doar în imaginația mea. Am programul TV martor. Iar înghețata chiar a fost adevărat de bună. Pe cuvânt de vrăjitoare!

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu