vineri, 22 august 2014

30 de ani cu ea


A venit pe lume acum 30 de ani, pe 22 august. Eu aveam 7 ani jumătate și mă pregăteam să intru la școală.

Pe atunci, la începutul anilor ’80, nu erau ecografii care să îți spună ce urma să ai, băiat sau fată. Eu pregătisem nume pentru oricare variantă. Alor mei le plăcuse Oana din prima. Îl alesesem pentru că văzusem într-un film că pe fata lui Ștefan cel Mare o chema așa. Dacă aveam frate, vroiam să îl cheme Anton, ca pe o păpușă bebeluș cu care mă jucam. Mama vroia să aibă încă o fată, poate și pentru că Anton nu îi plăcea deloc. Tata ar fi vrut băiat.

***
Oana s-a născut mai repede, a fost ușor prematură. Mama era deja în spital de câteva zile și a surprins cam pe toată lumea când a născut. Primii au aflat colegii ei de serviciu. O colegă s-a dus în fuga mare viz-a-viz, la tata la serviciu și i-a spus pe nerăsuflate: Să-ți trăiască fata! Felicitări!” Tata i-a răspuns mirat: „Mulțumesc, dar de ce? Credea că se referă la mine.

Tataia, tatăl mamei, aflase și el și întâi s-a cherchelit puțin, în lipsa bunicii care era la serviciu, ca să își facă curaj. A început apoi să rupă cum a putut din toate florile sfârșitului de vară din curtea și grădina casei, îngrijite cu îndârjire și migală de mamaia: dalii, crizanteme, gladiole, ochiul boului, cârciumărese, trandafiri, regina nopții și cine știe ce a mai văzut în fața ochilor. Le-a învelit într-un ziar și s-a dus cu ele la maternitate. A intrat în salonul mamei și a început să plângă, rămas în ușă cu florile în brațe. Mama, cu ochii la buchetul sălbatic de flori și cu gândul la mustrarea bunicii care urma să îl vadă amețit, l-a întrebat îngrijorată: Tată, ce ai? Lasă, o să fie bine. E un pic micuță.” El, printre sughițuri: „Dar bine, măi tată, tot fată?”

După câteva zile petrecute în spital, zile în care mama, povestea ulterior, s-a rugat ca Oana să ia în greutate și să iasă de sub supravegherea mai atentă a doctorilor, ceea ce ar fi fost un semn bun, au venit acasă. Eu stătusem câteva zile la familia unui văr al tatei. Școala se apropia. Deja mă îngrijoram pentru că înainte toată atenția familiei era pe pasul acesta important din viața mea și pregătirile din jurul lui. Și brusc toată atenția era pe noua membră a familiei, pe care nici nu o cunoscusem. Când mama și Oana s-au întors, vărul lui tata m-a adus acasă. Îi luase mamei un buchet mare de trandafiri roșii. Am sunat la ușă și totul mi se părea cumva străin. Trebuia să sun ca să mi se deschidă. Mă simțeam ca un musafir. Mama a deschis repede și m-a strâns tare în brațe. M-am mai dezmeticit. Eram acasă. Am întrebat-o unde este fetița. Aveam emoții. Aveam atâtea să îi spun. Mă gândeam că am putea să ne și jucăm ceva. Uite-o, e la mine și la tata în dormitor. Hai să o vezi.” îmi spune mama. O căutam cu privirea, nu o vedeam. Mama mi-a arătat un pachet alb de pânză pe pat și mi-a spus: Uite-o, surioara ta. Vrei să stai puțin cu ea? Dar să o lași pe pat, să nu cadă, pentru că este micuță.” Și s-a dus în bucătărie să i facă vărului tatei o cafea, să îi povestească cum a fost la spital, să îl întrebe de mine și să îi mai povestească ce pregătiri mai are de făcut pentru școală.

Am rămas în picioare în fața unei ființe mici, înfășate strâns ca un cocon, într-un scutec alb, prin care îi puteam vedea doar fața albă, ridată ca a unei băbuțe. Ochii îi avea închiși și respira liniștit. Arăta ca o păpușă căreia îi puteam vedea doar fața. Ce să fac cu bebelușul ăsta”, mi-am spus? „Cum să mă joc cu ea? Nici ochi nu are, nici nu vorbește.” M-am gândit să o mângâi puțin să văd dacă la atingere chiar e ca o păpușă. I-am pus mâna încet pe față. Și ce părea un somn profund s-a tranformat într-o strâmbătură de început de plânset. M-am speriat și am strigat: Ma-ma, ma-ma! Vino repede!”

***

Au trecut 30 de ani de atunci. Am însă atât de clar în minte emoțiile acestea, primele două povestite în familie și pe a treia trăită, de parcă ar fi fost ieri. Deși bărbații din familie și-ar fi dorit un băiat, Oana s-a dovedit a fi cea mai potrivită nouă membră a familiei, pentru că urma să rămânem doar femei în familia noastră mică. Bunicul s-a stins după patru ani, mult prea devreme, iar după divorțul părinților, tata a plecat. Iar noi, cele  patru fete și femei cât trei generații, ne-am construit un univers în care am funcționat, de cele mai multe ori cu umor. Altfel nu am fi putut, având fiecare caractere tari ca piatra.

În copilărie, noi două am fost mai mult ca niște rivale. Spre disperarea mamei, ajungeam des să ne și bătem. Probabil cel mai mult pentru atenția ei. Iar diferența de vârstă își spunea cuvântul. Mulți ani nu prea am avut nicio preocupare comună. Ne certam pe telecomanda televizorului și cine o prindea dădea, în funcție de vârstă, ba pe desene animate, ba pe MTV. Anii ne-au apropiat interesele însă atât de tare, încât ajungem să ne certăm chiar și cu mama. Suntem primele când vine vorba de apărarea vreunei minorități, când trebuie să mai facem o petiție sau să mai reparăm vreun drept încălcat. Dar și acum mai ajungem să ne certăm pe vreo telecomandă.

Ochii ei, pe care nu i i-am văzut în prima zi, s-au transformat în unii dintre cei mai frumoși
ochi căprui din lumea aceasta, pe care îi revăd la băiatul meu. Dragostea ei pentru animale o regăsesc la fetița mea, deși pe ea am adoptat-o. Dar iubirea dintre ele le-a făcut să își împrumute și calitățile.

Am fost mereu invidioasă că seamănă atât de bine cu mama, că sunt amândouă frumoase și că eu nici măcar degetele lor lungi nu le-am moștenit. Dar mă simt atât de bine când lumea spune că semănăm ca surorile gemene și ne confundă pe stradă. Deși asta ne miră la maxim și iar ne uităm în oglindă și nu vedem nicio asemănare.

Frumusețea ei m-a inspirat mereu. Oana mi-a fost prima și cea mai consistentă muză când în facultate mi-am descoperit pasiunea de a fotografia și în vacanțele acasă probam diverse poziții, lumini, decoruri, scenarii, cu ea model și mama pe post de recuziter, scenograf și regizor motivațional: Oana, lasă pudoarea și fă ce zice soră-ta, că știe ea ce știe.
A mai moștenit ceva de la mama: grădinăritul și abilitatea aceea de a face florile să crească sănătos, care pentru mine este magie curată. Când am plecat la facultate la București și veneam în weekend sau în vacanță acasă la ele două, mă minunam cum le înverzește și înflorește balconul din ce în ce mai mult. Eu, în garsoniera studenției mele, nu puteam să am grijă decât cel mult din când în când de florile care îmi poposeau în vază. Când ne-am reîntregit toate la capitală și am locuit din nou împreună, devenise o obișnuință să îi duc Oanei în cameră, la spitalul de flori” cum îl numeam, ghivecele de flori pe care le mai primeam din când în când, de la iubitori de frumos, dar care la mine nu rezistau mai mult de câteva zile. Dar iubirea de flori, nu grădinăritul, o împărtășim și coincidență sau nu, ne plac fiecăreia cel mai mult florile care dau atât de bine împreună, care sunt atât complementare: ei macii, mie margaretele.

***
Acum, exact la împlinirea a 30 de ani de ea, dar și de noi împreună, ne despart vreo 10.000 de kilometri, iar Skype-ul, cât ar fi el de prietenos și binevoitor, tot nu poate reda toate senzațiile unei întâlniri față în față. Distanța asta ne ajută să înțelegem, însă, cât de puțin timp ne făceam totuși să stăm, să vorbim și să râdem când eram atât de aproape. Câte amintiri ne leagă împreună, dar și câte telecomenzi am fi putut să cedăm ca să o facem pe cealaltă mulțumită. Sau cel puțin câte telecomenzi ar fi putut sora mai mare, deci vârstnic mai înțelegătoare, să cedeze. (n.a.: J)

Primăvara asta am prins curaj și mi-am sădit pe balconul meu american niște bulbi de frezii. Au răsărit repede, spre mirarea mea, și au frunze lungi. Dar de luni de zile doar cu frunzele au rămas, nu a apărut nicio floare. Cred că și ele tânjesc după o vizită a Oanei la fel de mult cum tânjesc eu. Sunt sigură că în câteva zile ghiveciul acesta atât de fad și trist ar înflori și ar râde cu parfum și culoare, chiar dacă ar fi iarnă.

La mulți ani, Oni!






3 comentarii: