marți, 8 iulie 2014

Un an de sarbatori americane

Când am venit în America, la sfârșitul lui septembrie, anul trecut, nu anticipasem cum va fi de sărbători. Mă așteptam să ne simțim tare triști mai ales de Crăciun, lăsând în urmă jumătate de familie și toți prietenii. Să îmi fie dor de obiceiuri și feluri de mâncare din România. Și cam atât.

Zilele acestea, de 4 iulie,  s-a cam încheiat un ciclu anual de sărbători americane pe care le-am trăit pe pielea noastră, mai ales pe pielea copiilor, pentru că la americani sărbătorile sunt tare “kids-friendly”.  Și dacă anul trecut am trăit poate cel mai trist Crăciun din viața mea, așa cum mă așteptam, lunile acestea au reușit să fie cumva mai vesele și datorită noilor sărbători sau obiceiuri pe care le-am adoptat…sau poate care ne-au adoptat.

Iată câteva impresii din zilele în care ne-am bucurat mai mult. Sărbători sunt o grămadă, dacă vreți intrați aici și vă minunați - http://en.wikipedia.org/wiki/Public_holidays_in_the_United_States, dar noi acestora le-am dat mai multă importanță.

Cert este că în debara am deja adunate accesorii de decorat casa aproape pentru fiecare eveniment. Și de fapt așa și știi ce “holiday” urmează, pe lângă anunțul de la grădiniță/școală că iar au copiii zi liberă sau leitmotivul din media: magazinele își schimbă produsele din rafturile de lângă case.

Torturile și brioșele își dezbracă decorul cu reni și steluțe și îl iau pe cel roz cu inimioare roșii, ghirlandele multicolore de ziua primăverii (pe asta am ratat-o...) își reduc culorile la patrioticele roșu-alb-albastru de Ziua Americii, farfuriile, paharele de hârtie și șervețelele schimbă renii cu iepurași și mielușei sau cu potcoava și trifoiul verde de ziua Irlandei – Sf. Patrick, și alte și alte lucrușoare pe care, dacă le mai găsești și în magazinul în care orice produs costă 1 dolar, nu te înduri să nu le cumperi. Ah, și sunt reduceri peste tot! Da, nici nu mai știi de fapt ce au fost primele: reducerile sau sărbătorile, marketingul sau tradiția? Dar  ce mai contează, atâta timp cât copiii se simt bine?!

Halloween

Am început bine, nu? Asta a fost prima noastră sărbătoare aici. Mai mult decât știam deja,
ce a fost uimitor este felul în care unii americani își decorează casele cu cele mai înfiorătoare accesorii. Pare a fi o adevărată competiție între case, la fel ca de Crăciun, așa cum vedeam în comediile americane de sezon. M-am înfiorato-distrat de scheleții care ies din gazonul transformat în cimitir cu pietre funerare sau cei cărora li se înroșesc ochii și scot cine știe ce sunete cadaverice exact când treci pe lângă ei . Iar oamenii își iau costum de Haloween și la serviciu, așa ne-am întâlnit cu IT-istul de la școala lui Tomi îmbrăcat în deținut sau cu casierii de la bancă îmbrăcați în dovleac sau costum flower-power, cu tot cu perucă lungă și flori în păr.   La grădinița Belei, care este publică, educatoarea ne-a anunțat că în acea zi vom sărbători “Ziua Recoltei” și că putem să le dăm costume copiilor. Eu i-am spus: “Adică sărbătorim Halloween, nu? Se poate îmbrăca în vrăjitoare?” „Nu, îmi spune, educatoarea. Noi nu numim această zi Halloween, ci ziua recoltei, sărbătorim toamna.  
Părinții doresc asta, pentru că Halloween este o sărbătoare păgână. Bela se poate îmbrăca în vrăjitoare, dar să fie una bună.” Aha, mi-am spus în sinea mea. Și am îmbrăcat-o în ziua aceea în prințesă și balerină. Fata nu a ripostat. Mi-am exersat păgânismul la Tomi, însă. A fost Spiderman dimineața la școală și seara la „trick or treat” un vampiro-schelet veritabil, cu tot cu machiajul de rigoare. Apropo de “trick or treat”, adică un fel de “ne dați ori nu ne dați”, Halloweenul cred că este sărbătoarea preferată a copiilor, pentru că primesc tone de dulciuri. Așa credeam atunci, între timp am aflat că primesc tone de dulciuri și de Paști.

Am fost seara în cartierul prietenilor noștri la colindat, am regretat că am luat, ca modeștii,

doar o găletușă, pentru că Bela s-a simțit frustrată că ea dădea cu gura și fratele ei se înfrupta la egalitate din bunătăți. Bela a mai dat o perlă în româno-americană în ușa unui localnic: “Trick or treat! Dați-ne bomboane, că dacă nu ne dați, vă facem vrăji! Mulțumesc! Thank you!” După, aproape de miezul nopții, ne-am dus și în centru, să colindăm o amică, și bine am făcut, pentru că în Sacramento de fapt acolo era spiritul adevărat al sărbătorii. Ea locuiește aproape de “Fab(ulous) 40s”, cel mai luxos cartier din Sacramento, o oază de bun gust și verdeață, case vechi, nu foarte mari, dar cu o arhitectură ce amintește cred de finalul anilor 1800, cu adevărate grădini botanice în miniatură în față – aici casele nu au gard, așa că îți poți delecta privirea și satisface curiozitatea. Iar la acea oră de Halloween, cartierul mustea de copii, tineri, adulți, toți costumați, cu găleți sau coșuri mici și mari în mâini, foarte grăbiți să colinde cât mai multe case din fabulosul cartier. La intrarea uneia dintre case era coadă. “Acolo stă cumva primarul?” o întreb mai în glumă mai în serios pe amica noastră, când ajungem și la casa ei. „A, nu. Cred că era coadă pentru că pur și simplu acolo au anul acesta o decorație mai specială de Halloween și copiii au vrut să o vadă”.  La Fab 40s mă voi întoarce când voi povesti de Crăciun, pentru că atunci fabuloșii devin și mai fabuloși.

Veterans’ Day – Ziua Veteranilor

Americanii își respectă foarte mult veteranii de război. Și de fapt nu cred că există familie care să nu aibă vreun membru care să nu fi participat în vreo formă sau alta la vreun război sau să nu participe în prezent. Bine, California este mai pacifistă, știu. Dar chiar și așa, respectul cred că rămâne, mai ales pentru că odată întorși, veteranii chiar au nevoie de mult sprijin. Așa că pe 11 noiembrie am sărbătorit și noi, că doar copiii au avut din nou zi liberă la școală. Și cum îi puteam sărbători mai bine veteranii decât cu o paradă, prima noastră paradă de aici – cam fiecare sărbătoare are parada ei. Tomi a dansat pe muzică fanfarei, Bela ne tot întreba de pe umerii lui Adrian cine sunt oamenii aceia, iar noi, ca adulții, ne minunam de veterani, unii obosiți, alți veseli, alți serioși pe
motociclete, alții vânturând steaguri pacifiste (era să zic că aveau mesajul “make peace not war”, dar cred că asta era în imaginația mea, de fapt aveau semnul păcii și celebrul porumbel alb). Ce am mai reținut au fost figurile relaxate și zâmbărețe ale diverșilor oficiali (președintele Senatului californian, alți membri ai congresului) care salutau mulțimea din mașini decapotabile, dar fără niciun pic de ostentație, iar mulțimea nu îi înjura, ci îi saluta înapoi, iar vice-primărița mergea pur și simplu în fața unei mașini cu bebelușul ei de câteva luni în brațe și alt copil mai mare alături.

Thanksgiving – Ziua Recunoștinței

Am petrecut acasă, în familia noastră mică, de patru persoane. Ne-am fi dorit probabil să fim mai mulți, adică întregi, cu Oana și mama. Simțeam deja că se apropie un Crăciun trist. Dar am încercat să contrabalansez dorul ăsta ținându-mă ocupată, adică pregătind o masă tradițională. Am gătit primul meu curcan la cuptor, prima mea plăcintă cu dovleac (am ales o rețetă în care se punea și brânză dulce, că altfel nu ar fi mâncat-o copiii), celebrii cartofi dulci cu aspect și gust de dovleac, pe care i-am mâncat doar eu și Adrian, și sosul-gem de afine care se pune alături de carne și din care am mâncat doar eu  de dragul tradiției – cred că celor de la IKEA le iese mai bine. Am mai adaugat și băuturile tradiționale americane: Ginger Ale pentru copii (cel de pe masă era cu gust de cireșe și produs în Canada...asta e, în poză nu se vede) și vin californian pentru părinți.

Ah, și pe lângă experiența culinară, am învățat ca din prima zi a lui noiembrie să mulțumesc pentru câte ceva, în fiecare zi, de la zâmbetele copiilor mei, la soțul care în weekend mă lasă să dorm mai mult, până la mama care îmi trimitea rețete de mâncare prin mail sau Skype sau la sora mea care tocmai câștigase un premiu important, drept apreciere pentru jurnalista pasionată și talentată  care a devenit, așa cum visam eu să fiu în anii studenției. Sau pur și simplu pentru încă o zi în care suntem toți sănătoși. Bun exercițiu, merită făcut în fiecare zi. Păcat, însă, că uităm.

După cină, am mers să cumpărăm un aspirator de care aveam mare nevoie, și un blender ca să îi pot face Belei supa-cremă de broccoli, supa preferată pe care i-o făcea buni (și ca să nu-mi mai spună că a mea “este cea mai proastă supă pe care a mâncat-o vreodată”), ambele foarte reduse de Black Friday. Consumul și nevoia sunt atât de mari de ambele părți, încât Black Friday devine "Black Days" și magazinele sunt deschise chiar de Ziua Recunoștinței. La fiecare sărbătoare bănuiesc că în spatele zâmbetelor binevoitoare ale vânzătorilor se ascunde o imensă frustrare și prefer să îi evit cât mai mult. Dar de aspirator și de blender chiar aveam nevoie. Sorry.

Crăciunul

Poate cea mai decorativă sărbătoare. Fiind în California am ratat zăpada și frigul cu care eram obișnuiți - tare ciudat este să vezi palmieri decorați de Crăciun. Aici  iarna e un fel de toamnă românească, cu ceva ploi și zile mai răcoroase, dar am văzut cele mai uimitoare
aranjamente private, „domestice” de până acum. „Fab 40s” devin loc de promenadă, se face coadă de mașini, oamenii coboară și fac fotografii, copiii sunt super încântați și probabil că proprietarii sunt mândri că strada și casa lor au fost atracția sezonului încă un an. Am văzut de la case decorate cu simbolul păcii, la peluze pline cu toate personajele lui Walt Disney sau, poate cea mai năstrușnică, un fel de meta-decor de Crăciun – un manechin suspendat de casă, cumva în cădere, decorații prinse neglijent de casă, o scară căzută pe verandă și o mașină de pompieri pe gazon. Scena voia să ne facă să credem că proprietarul a căzut de pe scară în timp ce își decora casa de Crăciun. Zilele acelea am colindat mult pe străzi, în mașină desigur, pentru că în America și mai ales în California, oamenii nu circulă pe jos, decât dimineața când fac jogging sau la paradă, marș sau la colindat de Halloween. Descoperisem că peste drum de strada noastră erau mai multe case decorate, iar Bela avea o plăcere nebună să mergem pe acolo și să îi spună lui Adrian: „Tati, mergi mai încet! Dom’ne, tu nu înțelegi când îți spune un om ceva? Wow, this is a big one!”
Începuse să prindă primele expresii în engleză. Încetineam pe lângă “big ones” dar nu prea mult, că ne gândeam că acolo nu sunt “Fab 40” și oamenii nu sunt obișnuiți cu trecători care să se zgâiască la proprietățile lor. Însă, în ajun, ne-am tot rotit cu mașina în fața unei case luminate multicolor în întregime, care avea în curtea din față șine la fel de luminoase și un tren ca în povești. Mergea, pufăia și scotea și aburi! Tomi era în delir. La un moment dat, proprietara s-a apropiat de noi. Eu către Adrian: Aoleo, ne-au prins! Tipa îmi face semn să deschid portiera, mă întreabă câți suntem în mașină, eu îi răspund aproape șoptit. Ne dă patru acadele mentolate și ne urează „Merry Christmas!”

La grădiniță la Bela nu prea s-a spus Merry Christmas, ci Happy Holidays, pentru că, mi-a explicat educatoarea, nu toate familiile sărbătoresc Crăciunul. Aha, mi-am spus eu iar în gând. Într-o zi i-a scăpat un “Christmas” și unul dintre tătici, voluntari ca mine la ore, el însuși învățător, i-a făcut observație. Educatoarea s-a corectat rapid.

Nu am avut bani pentru decorațiile bradului, iar bradul artificial l-am luat la ofertă și cumva fără să îi mai cer acordul lui Adrian, că nu era pe lista de necesități. Bela, care era cu mine în magazin când l-am cumpărat, era însă fascinată de inițiativă și m-a dat de gol imediat ce am intrat pe ușa casei. Și pentru că un set de decorații ar fi fost o investiție mult prea scumpă pentru situația noastră, m-am decis să le fac din reciclabile împreună cu copiii. Am participat la invitația educatoarei Belei la un atelier de creat decorații la o biserică metodistă. O altă experiență faină: în schimbul unei conserve (sau mai multe dacă vrei) pe care o aduci ca să fie donată familiilor sărace și a unei prăjituri de sezon pe care o aduceai pentru cei prezenți la eveniment, copiii au participat la circa 15 stații de lucru - au făcut globuri cu pene, calendar de Crăciun, brad din zahăr, ornat cu bomboane, covrigei și marshmallows (desigur, dulciurile făcute nu au rezistat până la Crăciun) și chiar și un scăunel din lemn. Așa am avut un brad și mai bogat. Masa noastră de Crăciun a fost tradițional românească, de data aceasta nu ne-am americanizat. Cred că așa mi s-a părut corect față de noi, față de dor...

Revelionul

A fost primul an când petrecut de două ori Revelionul, o dată pe Skype pe la ora 2 după-amiaza, când era miezul nopții în România, și o dată live (sau aproape live, vă explic mai jos de ce) la ora 12 noaptea pe coasta Pacificului. În ultima zi a anului e ceva aglomerație în magazine, dar californieni sunt calmi, relaxați, nu par a fi îngrijorați că pe alte meridiane
deja a trecut anul și ei nu au terminat cumpărăturile pentru petrecerea dintre ani. Dar noi ne grăbeam, era ora 1 și încă nu cumpărasem șampania pe care să o deschidem la ora 12 fix în România, când intram live cu familia și prietenii cu care petrecusem ultimele 3-4 Revelioane. Așteptam în mașină cu copiii și Adrian nu mai venea. Într-un final apare. „ Dar ce a durat atâta?”, îi zic enervată. „ Era aglomerație, ca de Revelion, deh. Dar ăștia nu se grăbesc, frate! Iar în fața mea era o doamnă în vârstă pe care vânzătoarea, și mai relaxată decât ea, a întrebat-o, știi cum întreabă ei, dacă a găsit tot ce căuta bla bla. Asta îi spune că nu, că l-a căutat și pe George Clooney, dar că nu l-a găsit. Iar vânzătoarea: Eu zic să îl mai căutați, că nu se știe niciodată. Îți dai seama, a râs toată lumea și iar am mai pierdut niște minute bune...”, mi-a povestit el.

Revelionul acesta a fost unicat pentru noi din două motive: la petrecere nu am băut niciun pic de alcool și am mâncat pentru prima dată fondu de brânză și de ciocolată. Un deliciu, nu te mai poți opri din mâncat. Alcool nu am băut, pentru că prietenii la care am petrecut sunt mormoni.  A fost singura invitație primită și a meritat “sacrificiul”, deși Adrian nu e rezistat și la ora 12 la noi a băut împreună cu soacra și cumnata sa pe Skype. Prietenii noștri sunt niște oameni foarte frumoși, care în aceste luni ne-au făcut mai ușoară adaptarea în altă țară, copiii se simt minunat alături de cei 4 copii ai lor (Bela este prietenă la cataramă cu Esther a lor – sunt, cum zic ele,  “best friends ever”), iar fondu-ul, cum spuneam, a fost delicios. Ca să meargă copiii mai repede la culcare, prietenul nostru a venit, zâmbind în colțul gurii, cu ideea să pună o înregistrare de anul trecut, cu toată ceremonia coborârii globului din Times Square, New York mai devreme cu o oră (deci cu patru față de ora californiană), așa că am ajuns acasă înainte de miezul nopții. Încă un record pentru noi,  fiind obișnuiți, ca-n România, cu petreceri “puțin” mai lungi. Happy New Year!

Ziua lui Martin Luther’s King Jr

Și la americani 15 ianuarie e zi importantă, așa ca la noi când îl serbăm pe Eminescu. E ziua lui Martin Luther King Jr și am mers la marșul care s-a încheiat în zona Capitolului – sediul Congresului și Guvernatorului Californiei.

Bela ne-a întrebat încă de când am plecat de acasă “cine e Martin și de ce ne ducem la
marșul lui”. I-am spus cine e, i-am povestim că a luptat pentru ca și copiii de culoare să meargă la școală. La plecare Tomi ne cere: Vreau gogoși. I-am răspuns că mergem la marș, nu la gogoși și Bela a subliniat râzând: „Păi ce legătură are Martin cu gogoșile, Tomi?!

Pe parcursul marșului, printre noi, vocea lui MLK Jr a răsunat puternic, cumva atemporal, de la un difuzor portabil, pe care nici nu l-am zărit, ceea ce făcea ca celebrul lui discurs “I have a dream”, unul dintre cele mai bune exemple de
oratorie, să pară rostit acolo, atunci, printre noi. Foarte multă lume prezentă, majoritatea de culoare, multe pancarte cu mesajele lui, multe dintre ele tot atemporale.

Bela ne-a mai întreabat de Martin după ziua lui și mereu a trebuit să mă gândesc puțin despre care Martin vorbește. M-a ajutat ea de fiecare dată spunându-mi că e cel care a vrut ca toți copiii să meargă la școală.

Valentine’s Day

O altă zi dulce pentru copii. Bela și Tomi s-au întors de la grădiniță/școală cu o pungă plină cu cadouri cu mult zahăr, primite de la colegi. Aici Valentine’s Day este pentru ei cum e Mărțișorul în România, dai și primești și apoi te lauzi cu numărul mărțișoarelor/“valentinelor” acumulate. În rest reduceri în toi, produse de sezon decorate, mult dulce și mult roșu și roz. Și declarații de prietenie și iubire din toate părțile. Mai mult nu am ce povesti, pentru că știu că tot mapamondul are ceva habar de această sărbătoare. Ceea ce nu știam este cât de lungă va fi fața lui Adrian când va vedea dimensiunea pungilor cu dulciuri cu care s-au întors acasă Tomi și Bela.

Paște

Am zis să fac de Paște ceva tradițional american, pentru că după miel nu ne dăm în vânt niciunul, doar eu după stilul grecilor de a-l găti, dar nu mă încumetam să îmi complic
singură viața, căci mă așteptam ca grecii să aibă rețete grele. Așa că am făcut “șuncă glazurată”, că lustruită nu îmi vine să traduc, după rețeta asta care arată divin și pe care am imitat-o întocmai- http://thepioneerwoman.com/cooking/2013/03/glazed-easter-ham/ (blogul este o altă descoperire de aici și vi-l recomand cu multă căldură). Ei bine, după atâta osteneală, doar eu am mâncat șunca asta lustruită. Nu pe toată, din leftovers am mai improvizat câte ceva a doua zi ca să-mi mai păcălesc copiii și soțul care se tot strâmbau la frumusețea de grăsime glazurată, acompaniați fiind de mama și sora care mi-au ținut morală pe skype că în America m-am prostit și gătesc foarte nesănătos.

Alte impresii. Americanii nu ciocnesc ouă, iar vopselele sunt mai pastelate. Nu am văzut până acum ouă mai roz decât cele care mi-au ieșit mie, spre bucuria copilei din casă. „Cu vopsele americane nu vei reuși să scoți în veci roșul nostru românesc”, mi-a spus o prietenă de aici care ne-a făcut cadou ouă și vopsele de la magazinul românesc.

Senzația sărbătorii este însă “eggs hunt” – adică din nou multe multe dulciuri, de data asta ascunse în ouă de plastic, închise la mijloc și apoi împrăștiate prin casă pentru cei care stau la apartament, sau pe gazonul din parc sau din curte. Cu vreo 3 săptămâni înainte de Paști, am văzut zeci de pungi cu ouă de plastic colorate ce se deschideau la mijloc, prin toate magazinele posibile și mă tot întrebam de ce au atâta succes și la ce or folosi dacă tot le cumpără lumea. Și apoi a fost elucidat misterul, pentru că am început să aud vorbindu-se de "căutarea" de ouă. Și desigur, mi-am adus aminte de ceva scene din fimele americane. Am întrebat-o pe prietena mea americancă ce e cu Eggs Hunt și ce se face mai exact. Ea m-a privit tristă și mi-a spus: „Te enervează deja toate sărbătorile astea, nu? Știu sunt multe, și e atâta marketing la mijloc”. Eu: „Nu, din contră, îmi plac la nebunie! Ne integrăm și noi. Și copiii sunt foarte încântanți. Spune-mi, ce se face la Eggs Hunt.” Ea,
privindu-mă cu îndoială, mi-a explicat și m-a invitat să ne ducem copiii împreună la un eveniment din acesta cu ouă, la clubul comunitar al unuia dintre cartierele orașului. Ceea ce a urmat, puteți vedea în fotografii. Cei aproape 30 de copii au căutat vreo 1.000 de ouă colorate pe gazon, pe terenul de tenis, la locul de joacă. Tomi, încă nedezmeticit bine, a fost ajutat de Adrian, Bela alerga printre ouă strigându-mi că i-am luat un coș mult prea mic și că ea nu are unde să pună ouăle. Prietenele noastre mici, cu coșurile lor mari, au devenit campioane la adunat cele mai multe provizii colorate și dulci, în timp record. Bine, Bela, anul viitor, o să vă cumpăr coșuri mai mari, dacă îmi promiteți că mâncați dulciurile într-o săptămână.

Mother’s Day - Ziua Mamei

Ah, ce plăcută sărbătoare! Cu vreo 2-3 săptămâni înainte doar despre asta se vorbește în jur, reclamele TV se transformă în elogii la adresa noastră, a mamelor, reducerile sunt la cele mai “feminine” produse, familia este îmbiată prin toate canalele posibile să ne facă multe cadouri. Și te simți minunat. Bela a venit la mine în dormitor dimineața să îmi dea surpriza pe care mi-o promisese de 2 zile: o pictură făcută la grădiniță, cu un mesaj atașat de educatoare de Ziua Mamei și apoi i-a spus lui Adrian să mă lase să mai dorm, că e ziua mea. La prânz am fost la primul nostru picnic american, cu clătite cu mere și scorțișoară (o idee proastă, pentru că, aveam să aflu, familiei mele îi plac cele simple) și cookies cu fulgi de ciocolată, preferatele tuturor, flori legate de coș și cățel de pluș. Frumos de Mother’s Day. Mai vreau și la anul.

Memorial Day – Ziua Eroilor

Este ziua de comemorare a eroilor. Fiind încă o zi liberă pentru majoritatea și la început de vară (ultima luni din mai), se marchează prin întâlniri de familie, artificii, posibil și parade, ieșiri la plajă etc. Noi nu am sărbătorit în niciun fel. Dar am reținut să nu urezi nicioadată americanilor “Happy Memorial Day!”, cum i-a spus o amică unui domn, el însuși veteran de război și care i-a răspuns șocat: “What’s so happy about it?”

Father’s Day (Ziua Tatălui)

Adrian s-a simțit tare bine. Îmi tot spunea că are și el ziua lui în sfârșit, după atâtea 8 Martie. Eu i-am spus că a mai fost o dată în România în luna mai o sărbătoare pentru tați, dar el mi-a tot repetat că era doar o găselniță de marketing a unui producător de bere. Așa că l-am serbat în acel weekend cu prima noastră ieșire la plajă, împreună cu o prietenă
româncă venit în vizită din San Jose. Sacramento este departe de ocean, dar în zilele de caniculă sacramentanii pot ieși la plajă și la scăldat la râu, adică la cele două râuri care străbat orașul: American și Sacramento River. Noi am fost exact la intersecția dintre cele două, la cea mai populară plajă, din Discovery Park. Copiii au fost fericiți, nisipul era fin, exact ca la o plajă la mare, apa caldă și puțin adâncă. Deci kids-friendly. Ce nu ne-a plăcut au fost toaletele surprinzător de insalubre și oamenii destul de ciudăței, iar unii dintre ei parcă prea veseli. Și pe alocuri, aerul mirosea chiar straniu, dacă înțelegeți ce spun. După plajă am avut însă  inspirația să mergem tot pentru prima dată, cu copiii la piscina complexului de apartamente în care locuim. Alt motiv de bucurie pentru frații Tomi și Bela. Tomi, când ne-am întors acasă, a început să plângă puternic și printre
suspine, mi-a spus: „Vreau apă!” I-am adus rapid un pahar cu apă. Deh, mă gândem, după așa o zi lungă de stat sub soare, e dezhidratat băiatul. El, și mai supărat, mi-a dat deoparte paharul: „Nu, vreau apă!” și mi-a arătat ușa. Uitase, după o pauză de un an, cum se spune “piscină”. Ne-am echipat din nou pentru piscină și ne-am mai delectat 10 minute cu “apa”. De atunci mergem aproape în fiecare zi. Bela a învățat deja să înoate, Tomi mai are puțin. Eu nu cred că voi mai învăța vreodată.

A doua zi, chiar de Ziua Tatălui am fost, ca de obicei duminica, la Biserica Unitarian-Universalistă ai căror membri suntem de vreo câteva luni, Adrian a ascultat mândru predica cu tema sărbătorii, plină de povești elogioase despre rolul tatălui în viața noastră și la final i-am dat 1 dolar să își cumpere din partea mea o carte de la biblioteca bisericii. Și-a ales ceva despre geografia lumii. Nu e bine să comentezi despre gusturile omului.

4th of July - Ziua Independenței

Și dacă nu ai avea calendar, televizor sau internet, tot ai ști că este 4 Iulie. Pentru că aerul miroase a grătar. Sau dacă ai totuși televizor, pentru că în program sunt filme gen Coming Home” sau “Born on 4th of July”, așa cum de Crăciun la români se difuzează “Iisus din Nazareth”. Pardon, soțu' zice că de fapt de Paști.

De Ziua Americii, noi am bifat două chestiuni importante din cele 3 esențiale, cred: am fost la paradă dimineață și la spectacolul de artificii seara. Al treilea cred că este grătarul. Nu ne-am încumetat să facem grătar pe balconul apartamentului, dar mirosul a venit inevitabil de
la vecinul de sus. Am gătit grătar pe aragaz și le-am făcut copiilor S’mores, ajutată de Tomi care a prins imediat rețeta. Uitați aici minunea dulce: http://en.wikipedia.org/wiki/S'more Și am mai făcut tort ornat ca un steag American, care credeam că este ceva foarte ingenios, în schimb, în timp ce căutam fructele și frișca în supermarket, am văzut  unul identic, gata făcut...

Așadar, trecând peste mâncare, ne-am echipat în haine în cele trei culori patriotice, am
decorat și casa puțin și am pornit la parada din Carmichael, o suburbie din Sacramento. Pe drum i-am spus lui Adrian: “E fain de țările care au ziua națională vara.” Îmi răspunde: “Da, cum era la noi de 23 august.” Râd de tonul lui mult prea lipsit de ironie.

 Am ajuns exact înainte de paradă, așa că am ratat clătitele gratuite care se dăduseră dis de dimineață, spre bucuria lui Adrian care ne tot aduce aminte că în familia noastră se mănâncă muuult prea mult zahăr. Și am dat de caniculă, oameni veseli și echipați cu scaune pliante cu umbrele (accesorii care ne lipseau), părinți care își aplaudau emoționați fetele
care defilau cu echipa de Girl Scouts, șoferi mândri în mașini care dansau pe roți la propriu, o arcă a lui Noe cu animale artificiale, mașini de epocă, o corabie, dansuri orientale și tractoare.

Seara am ajuns la CalExpo, unde aflasem că putem să vedem cel mai grozav spectacol de artificii din Sacramento. Cu câteva ore înainte, Sacramento Bee, cotidianul local, anunța că e posibil ca show-ul să fie anulat din cauză că zonele cu iarbă uscată din apropiere fuseseră incendiate de caniculă. Pe forumul ziarului, cineva își punea întrebarea de ce se insistă să se păstreze o tradiție (artificiile) care în zone caniculare ca ale Californiei, poate deveni foarte periculoasă. Dar, the show must go on! Am văzut și artificiile. Pe muzică patriotic-country am asistat la peste 15 minute de joacă cu lumini pe cer, printre peste 10.000 de oameni. Bela a fost în sfârșit redusă la tăcere pentru vreo 5 minute, după care și-a adus aminte că nu i-am luat înghețata promisă și l-a tot cicălit pe Adrian.
Stătusem o oră la coadă la înghețată și a trebuit să abandonăm pentru că se dădea numărătoarea inversă pentru spectacol. Iar Tomi, deși în ultimul timp este foarte sensibil la zgomote, a fost atât de fascinat de ce vedea, încât după câteva minute a și uitat să își pună mâinile la urechi. Tresărea de fericire în brațele mele, râdea și se întorcea spre mine ca să îmi vadă și mie reacția și din când în când îl mai lovea în mișcările lui de bucurie pe asiaticul din fața lui, care rezista stoic. La cele mai spectaculoase artificii, rusoaica din spate  îmi exclama în ureche: Krasivaia, krasivaia!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu