vineri, 9 mai 2014

“Si tipul a anuntat la portavoce: Tommy Sorescu is scoring!”


4 din 5 copii cu autism sunt băieți, spun statisticile. Iar alte statistici ar spune că 4 din 5 cupluri care au copii cu autism se despart. Pentru prima concluzie a statisticilor încă nu există o explicație, deși multe cercetări încearcă să găsească răspunsul. Pentru a doua, pot să spun din experiență că da, avem mai mari șanse” decât un cuplu tipic, să ajungem la separare. Mulți ar spune că cel care renunță la luptă și pleacă este tatăl, căci mamele rămân cu copiii și își dedică apoi toată viața îngrijirii lor. Puține sunt cele care  mai reușesc să aibă viață profesională sau să-și refacă viața personală. Normal! E tipic ca bărbatul să plece, am tot auzit prin jur și chiar și în mintea mea, înainte de a deveni o mamă “specială.   Acum însă nu aș face nicio judecată, nu aș arunca cu vreo piatră. Pentru că sunt sigură că există zile in viața oricărui părinte de copil special, fie că este mamă sau tată, când ar vrea pur și simplu să plece, să renunțe la luptă, să înceapă o nouă viață sau chiar să renunțe definitiv la a avea vreuna.

Matei Călinescu, în emoționanta carte autobiografică Portretul lui M spunea că a avut nevoie de mult timp ca să accepte autismul lui Matthew, tocmai pentru că își transpusese în fiul său, așa cum face orice părinte, toate dorințele lui, poate chiar neîmplinite. Și din cauza autismului, toată acea imagine pe care și-o crease ca tată despre destinul băiatului său, se evaporase odată cu diagnosticul.

Când eram însărcinată, eu aș fi dorit să am o fetiță, iar Adrian un băiat. Când l-am întrebat de ce, îmi povestea nostalgic de relația specială pe care a avut-o cu tatăl lui și că și-ar dori să facă sport cu propriul băiat. Și cred că acestea au fost și cele mai mari regrete ale lui odată cu aflarea diagnosticului lui Tomi. E foarte greu să îți creezi o relație tipică (sau să o numesc un „bonding” clasic) cu un copil cu autism  și la fel de dificil este pentru un autist să practice un sport.

***
Dar Adrian și Tomi au reușit să dezvolte o relație specială, o altfel de relație decât ce ar putea visa un tată înainte de nașterea fiului său. O relație care se construiește din bucurii ale lucrurilor mărunte: din prime construcții spontane de propoziții de genul: „Mama, vreau tata!” sau din uimirea că, deși nu am fi crezut că ar putea vreodată să aibă talent la vreun sport, Tomi a învățat să înoate după câteva lecții.

Luna trecută, Tomi a participat la un eveniment organizat de firma de asigurări de sănătate Molina din Sacramento: un joc de baseball al clubului companiei, jucat de copii cu autism ajutați de
copii tipici, membri ai clubului. Am găsit cu greu adresa stadionului și am ajuns cu câteva secunde înainte de începerea meciului. Nu eram siguri că Tomi se va adapta ușor la un necunoscut care să îl ajute, așa că Adrian a întrebat organizatorii dacă poate intra cu el pe teren. Răspunsul a venit rapid și pozitiv, Tomi a primit o șapcă șmecheră, un tricou verde, mult prea mare pentru el (organizatorii și-au cerut scuze, dar pentru că era ultimul intrat pe teren, nu mai aveau mărimi mici), Tomi și Adrian au făcut cunoștință cu Brandon, un adolescent care juca baseball la club și care urma să îi ajute, iar pe mine m-a întrebat un domn repede cum îl cheamă pe jucător. Am spus tare Tomi și apoi Sorescu și nici nu am avut timp să îl dictez pe litere. Domnul a scris rapid pe o foaie și a fugit. Eram sigură că îl vor pronunța greșit, dar aveam să fiu foarte surprinsă să-l aud rostit clar și aproape românește.

Timp de vreo oră a urmat ritualul plictisitor al sportului ăstuia pe care nu îl înțeleg”, cum numea Adrian înainte baseball-ul, din care eu și Bela, stând pe margine, nu am înțeles decât că trebuie să facem galerie când în jur se făcea galerie. Și să facem asta nu numai lui Tomi, ci tuturor copiilor, pentru că și Tomi primea urale de la toți din tribune, chiar dacă atunci îl cunoșteau pentru prima dată. Am mai echilibrat plictiseala, dar și mica invidie a Belei, cu drumuri la locul de joacă din apropiere.

Dar ce a fost fascinant este că pasiunea americano-mexicanilor de acolo și a tuturor familiilor de copii cu autism și copii tipici pentru baseball, dar și pentru efortul copiilor lor (de a se autodepăși sau de a ajuta alți copi), a devenit molipsitoare. Și parcă baseball-ul s-a transformat dintr-o dată în sportul nostru preferat. Adrian zâmbea pe teren, Tomi urmărea cu răbdare regulile, eu eram uimită de bondul lor, pe care nu îl mai văzusem până atunci, iar Bela se bucura de noul loc de joacă de lângă teren.

Meciul s-a încheiat cu  bine-meritatele medalii și poze de grupuri mici și mari, dar și cu celebrii hotdogs, chips-uri și soda americane. La Tomi veneau mulți să îl felicite, așa cum erau felicitați și ceilalți jucători la fel de speciali ca el. I-am mulțumit lui Brandon și mă bucur că avem fotografia cu el ca amintire. Adrian era foarte mândru. Îl întreb: „Acum ai înțeles ceva din baseball?” Îmi răspunde: „Cât de cât. Știi, Tomi a și marcat. Și tipul a anunțat la portavoce: Tommy Sorescu is scoring! Bine, a fost o chestiune de noroc, dar au fost puțini care au marcat”.

Avuseseră noroc împreună.

Medalia lui Tomi stă acum deasupra patului din camera lui și din când în când și-o pune la gât, ca atunci când a intrat cu buni pe skype după meci. Adrian poartă tricoul verde, încă mult prea mare pentru Tomi. Dar la rapiditatea cu care crește, sunt sigură că îl va purta și el în curând. Căci șapca șmecheră îi e deja mică.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu